O supărare (II)

Privesc la televizor, seară de seară, ca orice român integrat, cu sufletul la gură, în așteptarea Iluminării. Educat fiind într-o altă epocă, îndeajuns remodelat de contemporaneitate (de exemplu, copiii mei nu se uită la televizor), sunt obișnuit să înghit cuvântul sticlei colorate. Mai mult, rămân cu gura căscată la analiști, la comentatori, la acei superexperți omnifuncționali care, alături de oamenii politici, ne traduc cu competență și măiestrie ceea ce ni se întâmplă. Săptămâna trecută a fost bogată în analize și eu am reținut câteva opinii.
1. Băsescu a fost asemănat cu Ceaușescu (Emil Hurezeanu), ambii dictatori în exercitarea profesiei de președinte și ambii încolțiți, speriați, la final, când „Arhanghelii pe cai albi“ îi fugăreau cu suspendarea – din funcție pe Băsescu și din viață pe Ceaușescu.
2. Nu a fost o lovitură de stat, ci „o lovitură de popor“ (Cristian Tudor Popescu), lovitură de stat populară aș traduce eu, presupușii viitori inculpați, motivați de acțiunile antipopulare ale regimului Băsescu, au căpătat acoperirea mandatului popular. (Vreau un singur exemplu de dictator care să nu se fi cocoțat la castronul cu sarmale, clamând dorința și binele poporului.) Ura poporului s-a întors împotriva lui Băsescu.
3. Traian Băsescu nu a protestat și s-a supus hotărârii de suspendare. S-a interpretat ca o recunoaștere a legalității actului. Actele premergătoare nu mai contează, încălcarea Constituției nu se pune dacă finalitatea a fost acceptată, zic unii.
4. Președintele a fost suspendat pentru declarații, dar declarațiile unui președinte sunt fapte (Mircea Dinescu). Așa că vorbele președintelui reprezintă încălcări grave ale Constituției.
Punându-le laolaltă, ce obținem? Dictatorul Băsescu a dat anticonstituțional cu vorba-n popor, acesta s-a supărat, a mandatat parlamentarii de bine să-l altoiască pe prezident care, foarte speriat, și-a recunoscut deviația și a plecat spre referendum. Simplu, nu? Legal și constituțional – după noi, dar al dracu’ de morbid și după „elefant“, și după „licurici“.
Judecând cu bunul-simț al omului de acasă, cum le place unora să spună, lucrurile stau puțin altfel. Oricum, ele stau altfel.
Accept axiomatic că o justiție funcțională i-a speriat pe grangurii cu carnete de partid, cu gulere albe și pătate. Băsescu, înger sau demon, ne-a arătat că se poate, că oamenii, indiferent de poziție, pot răspunde pentru faptele lor.
Problema principală a politicienilor români este că mulți, copleșitor de mulți, sunt orice altceva numai oameni politici nu. Profesioniștii bidinelei, foștii lipitori de afișe, fac politică numai pentru ca, odată ajunși la putere, gașca să le dea: un post, protecție, lucrări cu statul. În momentul în care partidul nu mai dă, ei trebuie „să se descurce“ și fug unde li se dă. Mihai Răzvan Ungureanu nu a dat și astfel a rămas fără combatanți. Este scurta și trista poveste a unei guvernări terminate înainte de a începe.
Accept din proprie experiență că guvernarea coalițiilor PDL a fost, de multe ori, o catastrofă (voi motiva afirmația în zilele următoare), dar sunt aproape sigur că măsurile populiste, clamate astăzi ca valabile pe timp de criză, ne-ar fi dus în dezastru. Dar ăștia… L-au dat pe Avocatul Poporului afară, și-au luat Monitorul Oficial în ogradă, ministrul justiției a amenințat judecătorii CCR, probabil c-au dilatat timpul, altfel nu reușeau să le comită cu atâta spor atât de repede.
Președintele Băsescu a vorbit de multe ori când trebuia să tacă, făcând telepolitică de doi bani, și tot de multe ori a comunicat aplicarea unor măsuri nepopulare pe care alții le-au înfăptuit și personal a decontat astfel costurile crizei.
Sigur, multora ne e antipatic, dar nimeni nu a demonstrat că acest om, în timpul mandatului de președinte, a făcut ceva anticonstituțional. La suspendare arăta tulburat, încolțit, poate, nu speriat. Traian Băsescu nu era în mediul lui de ripostă.
Suspendarea, ca măsură finală, poate fi corectă constituțional, dar de terfelirea Constituției din ultimele zile trebuie să răspundă cineva, guvernarea USL a călcat democrația în picioare, mizând pe iuțeala de mână și pe nebăgarea de seamă, crezând că noi suntem neam de mămăligă și că Europa e ocupată. Nu este așa și nu are legătură cu a fi sau a nu fi „băsist“. Are legătură cu legea și cu morala, cu democrația și cu statul de drept. La referendum, nu vom vota despre Băsescu, vom vota dacă vrem să fim sau să nu fim prostiți de conspirația transpartinică a interlopilor, dacă vrem ca nu numai cine fură un ou să plătească, ci și un plagiator ordinar, care temporar e prim-ministru bățos și mincinos (asta pentru că mi-am adus aminte de declarația sa că s-a așezat pe scaun la Bruxelles din dragoste de țară, ca să nu-l lase gol). L-au prins furând texte, a desființat Comisia, dacă-l prind furând un bou desființează Judecătoria! Golani care te fac la buzunare sunt astăzi la putere. Noi trebuie să îi oprim. Legal, noi nu suntem ca ei. Cum? Vom vedea.
În toată această poveste am o mare durere personală legată de admiterea în Spațiul Schengen. Îmi doresc acest lucru, am suferit la fiecare amânare și acum, când văd că din cauza unor golani cu ifose de conductori de tren iar nu o să se întâmple, văd negru în fața ochilor. Sunt pescar de Dunăre, un pescar care de un an nu a mai prins un pește, asta nu e important pentru că vinu-i rece și mâncarea-i bună, dar dincolo, pe malul bulgăresc, e o cârciumă care pare grozavă, cu muzică live și debarcader. Poți să vii cu barca, așa cum fac ăia, la Snagov. Sigur au și Traminer de Târgoviște acolo, un vin alb, sec, cu un parfum minunat. Visez să trec cu barca, să beau un șpriț și să mă întorc. E visul meu, frate! Și Ponta nu mă lasă!