Semnificațiile unei condamnări

Condamnarea lui Adrian Năstase pronunțată la 30 ianuarie 2012 de un complet de trei judecători de la Înalta Curte de Casație și Justiție sparge mitul încremenirii în proiect, stabilește un moment de cotitură pentru justiția din România și vestește modificări importante în imaginarul instituțional românesc. Indiferent dacă pedeapsa (doi ani cu executare) va fi menținută sau nu după judecarea recursului de către completul de cinci judecători, chiar dacă Năstase va obține o condamnare cu suspendare, ceva se va fi schimbat în mod ireversibil. Ce este acest ceva? De ce o simplă sentință, în fond, are semnificații mai importante decât la prima vedere?  
Adrian Năstase a personificat ani la rând puterea discreționară, iar numele său devenise un sinonim al corupției. Până recent, România a trăit într-o mitologie politică dominată de credința că există o castă de privilegiați, o nomenclatură politică închisă, mai presus de lege. Că orice ar face, oricâte abuzuri ar comite, politicienii nu răspund niciodată pentru faptele lor, că sistemul creat de ei le garantează imunitatea, că sunt intangibili și nemuritori. Această mitologie s-a întemeiat pe sfidarea continuă a legii, pe acte de corupție lăsate nesancționate, pe instituții și un sistem de justiție perfect controlate. Vărsările de sânge se produceau controlat, cu personaje nesemnificative, astfel încât să se mențină aparențele unei democrații funcționale. În realitate, România devenise un stat intrat în metastaze și descompunere, în faza de corupție sistemică sau endemică, întinsă în toate straturile sociale, un stat captiv. Câteva vorbe din popor auzite în mod recurent de la cetățeni obișnuiți când discută despre politicieni descriu tocmai acest sistem: „Corb la corb nu-și scoate ochii“, „O mână spală pe alta“, „Ei cu ei, noi cu noi“ etc. Încrederea populației în echitatea sistemului postdecembrist s-a ruinat de la an la an, ajungând la lehamite sau la forme masochiste de coabitare cu sistemul, manifestate prin votarea corupților, prin acceptarea răului cu speranța că „fură, dar mai fac ceva și pentru noi“. Adrian Năstase are dreptate parțial când îl acuză pe Traian Băsescu că ar sta în spatele condamnării sale. Președintele Băsescu are o contribuție în asigurarea condițiilor care au permis astăzi condamnarea sa. Influența sa benefică se oprește la menținerea lui Daniel Morar în fruntea DNA. În rest, vorbim de munca admirabilă a unor procurori și judecători tineri, din noua generație ieșită din băncile facultății după 1990, al căror suflu începe să se simtă în întreg sistemul de justiție. Au rămas, desigur, numeroase insule de antireformism, dar forța lor a slăbit considerabil. Acești procurori și judecători scoși de sub talpa rețelelor de tip „Voicu“ și de sub guvernări autocrate tip Năstase, cu miniștri de justiție emanați din rândurile colaboratorilor fostei Securități, născute așadar tot în tenebrele trecutului, au făcut posibilă astăzi condamnarea unui fost prim-ministru. Cine își imagina în urmă cu câțiva ani că Însuși Năstase, cel care deținuse puterea absolută în România vreme de patru ani, va fi vreodată condamnat? Cine credea o instanță din România are curaj să pronunțe, într-unul din dosarele Năstase, o sentință de doi ani cu executare? Însă, justiția din România s-a eliberat în primul rând datorită presiunilor constante exercitate de Comisia Europeană prin intermediul Mecanismului de Cooperare și Verificare (MCV). În absența lui, existau toate șansele ca sistemul de justiție să fie încălcat la fel ca în trecut. Care politician crescut în vechea mitologie acceptă ușor că propriii primari, parlamentari și miniștri pot cădea oricând în plasa justiției? Cine se bucură, în realitate, de un început de justiție funcțională, în afară de cetățeanul de rând? Însă, apartenența la UE și interesul strategic al Statelor Unite în România ne-au ancorat solid în sistemul de valori al democrațiilor occidentale, în care justiția joacă un rol central. Mai rămânea ca acest enunț teoretic să treacă în faza practică a funcționării instituțiilor după alte standarde. Asta a început să se întâmple abia în ultimii ani. O țară întreagă obișnuită altfel s-a întors cu susul în jos. România a devenit un început de stat funcțional, în care judecătorii și procurorii au prins curaj și știu că pot ancheta sau condamna pe oricine, indiferent de rang. Condamnarea fostului premier sparge ultimele bariere mentale, eliberează sistemul de justiție de complexul condamnării politicienilor, oricât de importanți ar fi ei. Pentru a nu lăsa loc de întoarcere, România trebuie să intre acum în faza consolidării instituționale. Adică tot ce s-a câștigat greu în acești ani trebuie păstrat și rodat. Numai astfel, politicienii înșiși vor deveni conștienți că, în România, s-a schimbat ceva esențial, că funcția și puterea politică nu mai sunt scuturi invincibile în fața legii. Perspectivele nu sunt însă îmbucurătoare. Legea răspunderii magistraților, denunțată ca fiind un potențial instrument de control politic al magistraților, a fost promulgată de șeful statului chiar la debutul protestelor de stradă. Din păcate, intrarea în vigoare a modificărilor la legea consiliului superior al magistraturii nu mai poate fi întoarsă și va intra în vigoare. Unele modificări vor avea efecte catastrofale pentru independența magistraților. Nu că judecătorii și procurorii n-ar trebui să aibă mai multă responsabilitate, dar să-l transformi pe ministrul justiției (numit politic) în titularul acțiunii disciplinare împotriva judecătorilor înseamnă să te întorci cu un picior în epoca Stănoiu, care avea inspecția judiciară în subordinea sa și dresa cu biciul  sancțiunilor arbitrare magistrați incomozi. Traian Băsescu s-a declarat entuziasmat de aceste modificări legislative, iar la sfârșitul anului trecut a lansat un atac irațional împotriva DNA-ului, punând în circulație ideea periculoasă ca parlamentul să cenzureze dosarele penale, la fel că în perioada când „corb la corb nu își scotea ochii“. Ca să nu-și anuleze meritul inițial de a sprijini lupta anticorupție prin susținerea lui Daniel Morar, Traian Băsescu are obligația să-i prelungească mandatul, să-și retragă atacul împotriva procurorilor anticorupție și să recunoască, la fel ca în cazul Arafat, că a greșit atacând singura instituție apreciată ca eficientă la Bruxelles, mai puțin în țară. Dar cetățeanul de rând? El ce înțelege din această condamnare? În tot cazul, dacă întrebați pe cineva în urmă cu cinci ani ce șanse are Năstase să fie condamnat, omul simplu ar fi dat răspunsul clasic: corb la corb nu-și scoate ochii. Niciodată. Scepticii care nu-și imaginau acum câțiva ani că fostul premier poate fi condamnat strâmbă și azi din nas și spun că Adrian Năstase nu va face nici o zi închisoare. Că nu s-a schimbat nimic. Și, totuși, ceva s-a mișcat. Cu tot cinismul și neîncrederea lor în sistem, cum explică faptul că Adrian Năstase are o sentință de condamnare, alta de achitare și încă un proces în curs aproape de final? Cum a fost, totuși, posibil? Ce miracol s-a produs? E puțin lucru dacă sentința de condamnare, fie cu suspendare, va fi menținută în recurs, iar Năstase va fi ștampilat definitiv și irevocabil drept corupt la fel cum Voiculescu a primit un verdict final de colaborator al Securității? Asta nu înseamnă chiar nimic? Legarea României și mai puternic de standardele democrațiilor occidentale, prin adoptarea principiilor de guvernanță fiscală stabilite la Bruxelles, ar garanta că debutul de funcționalitate în plan juridic va continua în plan economic. Singura șansă a României de a rămâne pe orbita valorilor occidentale este ieșirea în forță din imaginarul instituțional anchilozat al Estului sălbatic, din era populismelor iresponsabile, din zodia mogulilor atotputernici care au garantat ani de zile băltirea noastră într-o zonă gri a Europei. Relevant este modul în care presa internațională a comentat știrea condamnării fostului premier, notând că după ani de stagnare, sistemul pare că începe să se miște.