Bătălia pentru încrederea publicului sau minunea care nu mai vine

Nu ştiu câţi sunt atenţi la ce se întâmplă astăzi pe scena politică din România. Am vaga impresie că mai mulţi ştiu despre scandalul castraveţilor spanioli din Germania decât de schimbarea ministrului muncii sau de iniţiativele răsuflate ale doamnei Udrea. Pentru unii însă ceea ce se întâmplă astăzi poate fi o foarte bună lecţie pentru viitor.
Domnul Traian Băsescu este într-o cursă formidabilă pentru recâştigarea încrederii publice din România. În 6 mai 2010, preşedintele Băsescu a declarat că vine criza economică (aproape la doi ani de la declanşarea ei) şi că salariile din sectorul public vor fi reduse cu 25%, iar pensiile de stat – cu 15%. Acum ştim cine i-a sugerat aceste idei: experţii Băncii Naţionale, cei care se luptă de două decenii cu inflaţia, iar inflaţia îi bate în fiecare zi la scor de masă verde.  Indiferent de sursa ideilor (complet diferite de propunerile decente ale Fondului Monetar Internaţional, al cărui şef este acum acuzat că a agresat o cameristă de hotel – nu râdeţi, vă rog…), societatea românească a interpretat corect discursul preşedintelui: e criză, statul ajunge în faliment, iar cei de la putere vor să se salveze pe spinarea noastră. Consecinţa a fost că Traian Băsescu s-a prăbuşit în încrederea publică de la 40% la 8% într-o singură lună, trăgând după dânsul pe primul-ministru, liderii PDL şi întregul partid. Luni de zile după acest discurs, i-aş spune istoric, dacă aş avea speranţa că unii din generaţia mea învaţă ceva din istorie, partidul de guvernământ, primul-ministru şi preşedintele au avut grade de încredere publică sub 10%, ceea ce a fost o inovaţie istorică. Nu s-a prăbuşit nimic, pentru că nu sondajele aleg sau sprijină politicienii – sondajele măsoară, nu justifică. Dar s-a ajuns la ciudata situaţie în care partidul de guvernământ, preşedintele şi primul-ministru nu mai au încrederea a nouă din zece români.
În ciuda speranţelor opoziţiei, populaţia nu a ieşit în stradă, nu s-a revoltat pe faţă, nu a inundat palatele Bucureştiului cu proteste. Cu excepţia unor manifestaţii mai zglobii (poliţiştii, pensionarii militari, de exemplu), societatea românească a făcut ceea ce ştie bine să facă încă de pe vremea comuniştilor:  s-a opus în tăcere. Corupţia a crescut, arieratele administraţiilor locale şi ale ministerelor la fel, conducerile firmelor de stat au majorat pierderile, firmele străine care lucrează în România pe bani publici au încetinit lucrările şi au mărit preţurile, lucrările administraţiei s-au făcut de mântuială, iar funcţionarii greu încercaţi de diferite programe de reformă şi-au mărit veniturile ciuntite de stat pe căi numai de ei ştiute. Cifrele au ajuns atât de ciudate, încât Comisia Europeană a devenit suspicioasă, a trimis diferite corpuri de control care descoperă lucruri pe care orice locuitor din Ţăndărei,  Alexandria, Însurăţei sau Cobadin le ştie din experienţa de zi cu zi. Două treimi din primăriile ţării au ajuns practic în faliment, dar vom vedea ce debandadă de cheltuieli va fi în următoarea campanie electorală….
Traian Băsescu a încercat întâi să ignore problema încrederii („am cifre mici în sondaje, dar câştig alegerile“), însă când poliţiştii i-au aruncat caschetele şi vorbe grele în curtea palatului a început să caute soluţii. Una a fost cea de a găsi un independent tehnocrat care să conducă guvernul. Soluţia lui Emil Constantinescu din decembrie 1999. Spre deosebire însă de Emil Constantinescu, Traian Băsescu nu a găsit pe nimeni convenabil: cei trei cărora preşedintele Băsescu le-a oferit postul au refuzat categoric, iar cei care s-au oferit singuri nu au fost acceptaţi. Dar s-au pierdut şase luni cu aceste căutări. Apoi, preşedintele Băsescu şi-a propus să schimbe agenda publică, să furnizeze noi subiecte de dezbatere care să reducă ostilitatea publicului. Soluţia lui Ion Iliescu, aplicată de acesta cu mare artă, deşi nu l-a ajutat la nimic în mandatele de dinainte de 1996 – tot a pierdut alegerile, când publicul a priceput că nu mai are ce să-i ofere. Aşa că Traian Băsescu s-a îmbarcat în tema privatizării companiilor de stat, schimbării Constituţiei şi schimbării structurii administrative a ţării. Trei teme mari, grele, cu potenţiale efecte negative asupra oricărui politician. Cele trei teme nu au însă legătură cu agenda publică – sunt legate mai mult de administraţie şi clasa politică. Pe oameni îi interesează calitatea serviciilor publice şi private de sănătate şi educaţie, calitatea actului de justiţie, veniturile personale şi nivelul taxelor şi impozitelor, siguranţa în casă, pe stradă, la şcoală şi în birouri, perspectiva pentru viitor. E greu să recâştigi încrederea oamenilor când le-ai scăzut salariile, pensiile, veniturile, le-ai mărit inflaţia, taxele şi impozitele şi le-ai redus optimismul şi speranţa. Dacă nu imposibil…
Nu ştiu care va fi rezultatul acestei bătălii din ce în ce mai nevrotice. Un singur lucru e clar: Băsescu a pierdut singurul capital pe care l-a avut din abundenţă, încrederea oamenilor. Din tractor a devenit un tractat al propriului partid. Din locomotivă electorală a devenit un vagon ruginit al politicii. Exact cum i s-a întâmplat lui Adrian Năstase, nu publicul îl va scoate pe tuşă, ci propriii colegi, cei pe care i-a făcut miniştri, parlamentari, vedete, chiar îndestulaţi material.  Sau poate că reuşeşte. Ar fi o minune.