Şcoala românească – o criză peste veacuri

Gata! Vacanţa se apropie de sfârşit! După Sfânta Maria Mare, ţăranii noştri îşi coboară turmele de oi de la munte şi purced a se pregăti de zilele toamnei în care îşi vor culege recolta, iar puţina lor odihnă de peste vară se risipeşte. Orăşenii plecaţi în drumeţie pe la munte, pe la mare sau prin sate, pe la părinţi şi bunici, se reîntorc în oraşele noastre aglomerate, poluate şi murdare. Mai e puţină vreme şi reîncep munca, lupta românilor pentru supravieţuire în săraca şi bolnava Românie a începutului de secol XXI. Pentru mine, acest sfârşit de vacanţă, o vacanţă care mi-a lipsit în acest an, este momentul în care retrăiesc emoţia începutului de nou an şcolar. În fiecare lună septembrie, când zăresc pe străzi grupurile de elevi mergând spre şcoli şi licee, mă gândesc la trecutul meu, la anii de şcoală primară, de liceu şi de facultate care mi-au dăruit bogăţia cunoştinţelor intelectuale şi puterea de a înţelege lumea în care trăiesc. Tot acum mă gândesc, cu teamă şi nelinişte, la viitorul copilului meu care, peste ceva vreme, va merge la şcoală, să înveţe carte într-un sistem de învăţământ aflat în colaps.
La viitorul şcolii româneşti se gândeşte sau ne zice că se gândeşte şi doamna ministru Ecaterina Andronescu. Aflată în plin război cu „fabricile de diplome“ ale universităţilor private, constrânsă de primul-ministru să definitiveze în grabă legile reformei educaţiei, când susţinută, când părăsită de PSD, partidul de origine, Ecaterina Andronescu pendulează între a fi politician şi a fi iniţiatoarea unor reforme reale în sistemul de învăţământ românesc. Nu ştim cine va învinge, politicianul sau reformatorul. Ştim însă că mizeria, destructurarea, mediocritatea, birocraţia, ineficienţa, într-un cuvânt, criza din şcoala românească, ne aruncă în trecut, tocmai în timpurile lui Mihai Eminescu. Iată ce scria publicistul Mihai Eminescu despre învăţământul românesc de la sfârşitul secolului XIX: „Nu credem să avem nevoie de-a insista mult asupra ineficacităţii învăţămîntului ce se dă în România. Pe lîngă aceea că copiii nu învaţă aproape nimic, nici macar a-şi scrie corect limba lor maternă, se mai adaogă şi deplina lipsă a oricării influenţe educative în şcoalele noastre. Cauza principală a acestui îndoit rău e desigur modul viţios al formării şi numirei corpului didactic. Corpul didactic, compus după principiile legii instrucţiei chiar din oameni cari-şi închipuiau a şti ceva fără a şti nimic, a produs în şcoli o generaţie care asemenea îşi închipuieşte a şti ceva şi are pretenţii şi exigenţe conformate acestei iluzii, iar în fond n-are nici cultură, nici creştere.
După urmele unui corp didactic format în condiţii atît de vicioase au trebuit să rezulte o mulţime de rele aproape incurabile: superficialitatea predării materiilor, ignorarea rolului pe care obiectele deosibite au a-l exercita asupra formării caracterului şi-a inteligenţei, încărcarea programelor cu materii de prisos, lipsa de control în întrebuinţarea cărţilor didactice, căci cu cît o carte era mai rău scrisă cu atît era mai sigură de-a fi aprobată de ministeriu pentru introducerea în şcoale ş.a.m.d. Există însă şi o serie întreagă de profesori cari din capul locului au tratat şi instrucţia în genere şi predarea obiectului lor în modul cel mai serios. Tocmai această serie de bărbaţi n-a avut a se bucura de încurajarea ministerului lor respectiv şi că, dacă există într-adevăr unele progrese reale în instrucţie, ele s-au realizat, abstracţie făcînd de la administraţia statului, care s-a mărginit a băga beţe în roate şi a împiedeca orice lucru bun, a încuraja orice pornire rea.
Cestiunea s-a pus şi în alte ţări fără a se rezolva încă, fiind extrem de grea, se ştie. Noi, cei mai superficiali şi mai puţin culţi, coada Europei cum s-ar prinde, ne-am luat-o asupră-ne s-o hotărîm definitiv la Bucureşti, în aplauzele Europei fără îndoială. La noi însă se va decide repede-repede. Şi de cătră cine? De cătră Consiliul General al Instrucţiei, consiliu în care două din trei părţi a membrilor sînt cu totul străini învăţămîntului pentru care formează programe. Ne pare rău să constatăm că cu atîta uşurinţă se tratează viitorul intelectual al unui popor întreg!“.
Aşa mărturisea Mihai Eminescu în ziarul „Timpul“ din 4 septembrie 1880, despre criza din şcoala românească. În anul 2009, după trecerea unui secol şi mai bine, cuvintele lui sunt încă valabile şi descriu, parcă, aceeaşi realitate. Spunem şi noi, într-un glas cu Eminescu, căci ce altceva mai putem spune: Ne pare rău să constatăm că se tratează viitorul intelectual al unui popor întreg cu atâta uşurinţă!