În ultimele luni, s-a pus în discuţie de nenumărate ori problematica unui program naţional anticriză, după modelul celor concepute în America şi în Europa Occidentală. Există – se pare – un consens în opinia publică românească asupra faptului că avem o clasă politică incapabilă să găsească răspunsuri şi soluţii la dificultăţile cu care se confruntă economia naţională şi mediul de afaceri. La drept vorbind, nici nu credem că sunt în stare să formuleze măcar întrebările de la care să înceapă un diagnostic corect al bolilor cu care ne confruntăm. În aceste condiţii, probabil că lucrul cel mai nimerit este acela ca autorităţile să nu facă nimic, pentru a nu cauza şi mai mult rău. Asta, cu atât mai mult cu cât planurile de stimulare economică din ţările industrializate sunt contestate de numeroşi analişti economici, ca fiind generatoare de dezechilibre suplimentare prin perpetuarea unor deficite cronice şi a dezvoltării unei spirale inflaţioniste la nivel mondial.
După toate aparenţele, am fost într-atât de risipitori în perioada de boom, încât nu prea mai avem resurse pentru stimulente economice în vederea deblocării economiei. Probabil că lucrul cel mai bun pe care administraţia publică l-ar putea face pentru mediul de afaceri ar fi acela de a-şi restrânge cheltuielile, de multe ori nu numai exagerate, dar şi cu totul nejustificate. S-ar crea astfel premisele pentru o despovărare fiscală, fie şi parţială, urmând să îi revină sectorului privat misiunea de a repune societatea românească în mişcare.
În aceste condiţii, nu putem să nu privim decepţionaţi apelul unor întreprinzători la stat pentru a scoate din căciulă cine ştie ce soluţii miraculoase. Această abordare, sesizabilă uneori şi din partea sindicatelor sau a media, nu doar că atribuie clasei politice locale competenţe tehnice, profesionale şi de viziune pe care a dovedit în nenumărate rânduri că nu le are, dar face chiar abstracţie de realităţile economice ale ţării.
Dar ce se omite, atunci când i se cere guvernului „să ia măsuri“ anticriză? Se ignoră exact faptul că acum statul român are mult prea puţine pârghii pentru a acţiona asupra economiei reale. Nu are resurse financiare, nu poate influenţa direct comportamentul băncilor comerciale, nu are decizia în companiile capabile să realizeze comenzi strategice, nu controlează piaţa energiei, nu poate stimula exporturile din cauza constrângerilor legislaţiei europene. Asta este situaţia reală, iar cei care solicită astăzi autorităţilor demararea unor politici de relansare au fost, în anii trecuţi, partizanii retragerii statului din economie şi a privatizărilor pe un leu. Aici am dorit să ajungem, aici am ajuns.
Economia naţională este controlată de corporaţiile occidentale, nicidecum de cvasinexistentul capital de stat. Preţul carburanţilor la pompă e stabilit de companii străine într-o corelare ciudată cu mişcarea cotaţiei internaţionale a ţiţeiului brut, gazele ne sunt livrate în funcţie de costurile calculate de furnizori şi acceptate fără prea multe obiecţii de autoritatea de reglementare, piaţa alimentelor şi a bunurilor de consum este manipulată, prin politica „celui mai bun preţ“, de lanţurile de retail care negociază de pe poziţii de forţă cu producătorii locali, în timp ce politicile de creditare şi alocarea resurselor sunt conturate pe o piaţă dominată de bănci cu capital străin.
După ce, în ultimii ani, ni s-a servit cu linguriţa şi polonicul, dimineaţa, la prânz şi seara, lecţia avantajelor lui „laissez-faire“, acum ne trezim că aşteptăm tocmai de la stat soluţii de redresare economică. Asta, în condiţiile în care pârghia fiscală este drastic constrânsă de statutul de ţară membră a Uniunii Europene, iar bugetele centrale şi locale sunt deja serios avariate de jaful pe scară largă, realizat în folosul firmelor din clientela politică.
Ne place sau nu, situaţia macroeconomică a României depinde, în primul rând, de deciziile corporaţiilor străine. Din păcate, am sesizat în răstimpul de mai puţin de un an de când efectele crizei financiare internaţionale au început să se resimtă şi pe la noi, că aceste companii occidentale abdică de la rolul de comandă a economiei naţionale. Ba, mai mult decât atât, unele dintre ele au un comportament de capital speculativ, de „hot-money“, de ca şi cum nu ar fi venit să deruleze o afacere pe termen lung, ci ar fi nişte hedge-fonduri croite după principiul „ia banii şi fugi“.
Petrom ascunde profitul în provizioane, Mittal caută motive să îşi ia tălpăşiţa, furnizorii de gaze se fofilează să reducă preţurile în acord cu evoluţia pieţelor internaţionale, iar despre bănci ce să mai spunem… După ce primele efecte ale scumpirii liniilor de finanţare externe au fost aruncate exclusiv asupra clienţilor prin majorarea dobânzilor, acum, băncile se grăbesc să repatrieze cât mai repede din banii pe care i-au pompat în anii de boom. Abia a început BNR reducerea rezervelor minime obligatorii, iar valuta a început deja să părăsească România. În acest peisaj deloc liniştitor, chiar merită evidenţiată decizia Société Générale de a veni cu aporturi suplimentare de capital pentru BRD, nutreţuri binemeritate pentru o vacă ce a dat destul de mult lapte.
Nu contest faptul că deciziile managementului multina-ţionalelor ar putea fi corecte, iar opţiunea marcărilor de profituri în România să fie viabilă. Totuşi, acest fenomen vine într-un contrast izbitor cu propaganda corporatistă din ultima decadă, care prezenta capitalul occidental ca fiind un adevărat izbăvitor al noii Românii pretinse capitaliste. După ce o clasă politică din cale-afară de coruptă a derulat un program de privatizare masiv, care a înstrăinat capacităţile productive aproape pe nimic, acum vedem că nimeni nu îşi asumă rolul de comandă al economiei româneşti.
