Săptămâna asta ne-am adunat iar la o tacla, cu muzică în fundal şi cu youtube alături. Neaşteptata renunţare a lui Stolojan, care şi-a depus mandatul de premier desemnat, vrând să dea o speranţă tinerei generaţii de politicieni (dar cui i s-au împlinit toate dorinţele?), ne-a făcut să privim înregistrarea mai veche cu înlocuitorul Boc, prăbuşindu-se în direct, de lângă Ecaterina Andronescu, în emisiunea lui Gheorghe. Poate că doamna ministru nu l-ar lăsa, astăzi, doar pe moderator („Doamne, Dumnezeule! Puneţi publicitate, vă rog!“) să alerge pe scări către accidentat. Despre noul premier ne-a recitat şi Nico. Din Elena Băsescu. Discursul de la Cluj. L-am urmărit de multe ori, căci e minunat! „În timp ce unii dintre noi spunem numai câteva cuvinte, dânsul editează perfect câteva fraze“…
Am admirat şi curajul lui George W. Bush, dovedit atunci când pantofii jurnalistului irakian îi şuierau pe la ureche, apoi, plecând de la „Cum se termină o criză? Ca zborul unui puf de păpădie? Ca un vis urât de copil? Gata, s-a dus?“, am ajuns să revedem „The Job“, filmuleţul de nici trei minute (cu tot cu generic) realizat anul trecut (pare a avea însă o actualitate crescândă, în vremi de criză) de Jonathan Browning. Pentru cei care nu au acces la youtube: În faţa unui centru financiar, în acorduri muzicale sumbre, bărbaţi şi femei în costume impecabile se plimbă, vorbesc la mobil sau între ei, în grupuri mici, în mod evident îngrijoraţi. Fundalul muzical se schimbă într-un vesel mariachi, când la locul faptei soseşte o camionetă prăpădită din care coboară un mexican rupt parcă din cea mai cunoscută carte a lui Jack Kerouac. Toţi finanţiştii se adună în jurul lui. Îi priveşte, scoate din buzunar o hârtie motolită şi zice: „Am nevoie de doi experţi contabili!“; „Eu! Eu! Eu!“, se reped, disperaţi, cu mâinile pe sus. „Tu! Şi tu!“, hotărăşte din ochi mexicanul. Cei doi îşi aruncă servietele diplomat în remorcă, unde sar şi ei, sprinteni. Scena se repetă pentru agenţi de marketing, programatori etc. „Asta e tot pentru azi. Gracias!“. Mexicanul porneşte maşina, norocoşii din remorcă îşi zâmbesc complice, mulţumiţi, ceilalţi se întorc la disperare.
În cameră plutesc arome de vin fiert şi scorţişoară. Fetele îşi povestesc, în timp ce împodobesc bradul. Nico, despre mirosul de clei şi răşină din camera de hotel, care i-a rămas în păr, Corina, despre cizma cea nouă pe care nu o poate purta de durere, remarca vânzătoarei: „Piciorul dumneavoastră e de vină. N-am mai avut probleme cu acest model“ şi răspunsul în consens logic: „Piciorul e bun, nici eu nu am avut probleme cu alte cizme“. Mă întrebam, privind pe fereastră oraşul gătit, cu hipermarketuri aglomerate, pe câţi dintre noi îi roade (şi cine e de vină?) spaţiul public. Îmi pare doar mie că e mai mereu agresiv, adesea de o moralitate îndoielnică? Oferta televiziunilor: panseurile îmbogăţiţilor din afaceri cu statul, ale celor care cred că pot cumpăra totul, eşecul clasei politice, discuţiile sterile ale „vectorilor“ de opinie, Revoluţia populară spontană (căci băieţii din serviciile secrete, de la noi şi de prin alte părţi, erau la schi), zece pentru România la toate categoriile şi alte minciuni. „Nimeni nu ne poate manipula dacă nu îl ajutăm serios noi înşine“, mi-am amintit cuvintele lui Vasile Dâncu, dintr-o carte pe care tocmai o terminasem. Nu, nu era vorba despre ciuma politicii, în acel capitol, ci despre Moş Crăciun, „una dintre cele mai mari opere de manipulare colectivă din istoria omenirii“. Dar măcar renii există, nu?
