Traian Băsescu, urmat, cum era de prevăzut, de liderii PD-L, ca de obicei, papagali mecanici ai Stăpânului, a susţinut, după scrutin, nevoia unui guvern puternic.
Desigur, această teză prezidenţială ascunde nevoia celui de la Cotroceni de a rupe şira spinării liderilor PSD, ştiindu-le nevoia bolnăvicioasă de a ajunge la ciolan.
Asta nu înseamnă însă că, în perioada următoare, n-ar fi o nevoie reală de un guvern susţinut de o majoritate solidă în parlament. Şi nu numai pentru că România se va confrunta cu dezastrul numit criza economică.
Nevoia unui guvern susţinut de o majoritate solidă îşi are o altă cauză şi în experienţa nefericită a guvernării de după 2007. Rămas minoritar prin plecarea PD, guvernul Tăriceanu 2 s-a bazat pe o susţinere parlamentară de doar 20%. Pentru a rezista la putere, guvernul a solicitat sprijinul parlamentar discret, niciodată oficializat, al majorităţii PSD. Numai că, în timp ce guvernul PNL-UDMR a avut un program de dreapta, preluat de la Alianţa DA, PSD s-a bazat pe un program de stânga. S-a ajuns astfel la unul dintre cele mai bizare momente din istoria noastră postdecembristă. Sub presiunea majorităţii pesediste, guvernul de dreapta n-a mers până la capăt cu măsurile cerute de programul său politic, ba mai mult a luat şi unele măsuri de stânga. Fireşte, în multe ţări ale Europei se întâlnesc situaţii în care guvernează două sau mai multe formaţiuni cu programe politice deosebite. Numai că în acest caz, fie că e vorba de o Coaliţie de guvernare, fie că e vorba de un acord parlamentar, înţelegerea între formaţiunile adverse are o maximă transparenţă şi duce automat la un program de guvernare redus la punctele comune ale formaţiunilor. Acest lucru nu s-a întâmplat sub guvernarea PNL-UMDR.
Rezultatul a avut efecte negative atât pentru PNL şi PSD, cât şi pentru ţară:
Cele două partide n-au reuşit să se delimiteze radical în ochii electoratului. Confuzia a fost întărită şi de faptul că unele măsuri de stânga au fost asumate de guvernul de dreapta (mărirea pensiilor, de exemplu), iar unele măsuri de dreapta ale guvernului au fost acceptate de către majoritatea PSD.
Brambureala din aceste măsuri explică de ce bătălia electorală n-a mai avut, ca în alţi ani, o delimitare clară putere-opoziţie.
În perioada guvernului Tăriceanu 2 nu s-au promovat măsuri radicale nici de dreapta, nici de stânga. Efectele n-au fost însă atât de grave cum ne-am fi aşteptat din două motive:
1) România a beneficiat de un climat economic favorabil.
2) Guvernul Tăriceanu 2 a fost perceput ca fiind pe final de mandat. Electoratul l-a tratat ca pe un guvern provizoriu.
După acest scrutin, lucrurile nu mai pot merge la fel.
Asta nu înseamnă însă că alianţa PD-L-PSD, singura capabilă de un guvern puternic, trebuie să fie rodul nevoii de a ajunge la ciolan.
