Despre americani am aflat de la tata. Că vin. Şi că o să vadă Ceauşescu pe dracu’ când or să dea ei cu „atomica“! Mama bombănea ceva, datul cu „atomica“ nu părea să îi fie pe plac.
O maşină americană, Ford Capri, de culoare verde, a devenit favorita mea în clasa întâi. O întâlneam în drumul spre şcoală, parcată în faţa bisericii de lângă miliţie, pe strada numită Libertăţii. În multe zile am dat ocol maşinii popii. Am coborât din ea, înainte să adorm, celebru şi bogat, în şi mai multe seri.
Au început apoi să curgă filmele americane, iar fotografia cu Shelley Winters şi Elvis Presley a devenit cea mai interesantă din „albumul cu artişti“ pe care tanti Dida îl ţinea pe şifonier. Dacă Shelley ar fi avut pe ea o fustă, să nu i se vadă ciorapii ăia de plasă, până sus, ar fi şi acum o femeie oarecare.
Când eram în gimnaziu, un tip suspect a apărut în oraş. I se spunea „Americanu“, purta părul lung, strâns în coadă, barbă roşie, pălărie texană, blugi, cămaşă în carouri, vestă şi cizme ciocate. Se întorsese (oare de ce?) din State şi îşi omora vremea pe treptele restaurantului Intim, povestind câte unuia. Miliţienii îl salutau amical, în loc să-l tundă pentru că nu lucra nicăieri.
Pe atunci, spuneam „e american“, despre cineva care fusese până nu demult „meseriaş“, şi care ar fi astăzi „cool“.
Colegul meu preferat din liceu a fost Sami, un roşcovan pistruiat care cumula mai multe neruşinări: refuzase să se înscrie în UTC, era baptist (fiu de pastor care mergea de câteva ori pe an în America), nu ştia ce e frica (răspundea în termeni respectuoşi provocărilor profesorilor, uneori agresive, şi se bătea cu orice coleg mai puternic care îi căuta pricină). Profesorul de economie politică îl folosea drept sparring partener când ne demonstra superioritatea socialismului, Sami primind misiunea de avocat al societăţii capitaliste. Singurele momente când am văzut încolţind un zâmbet pe chipul profului au fost acelea când îi cerea lui Sami o explicaţie pentru faptul că America, o ţară cu atâţia şomeri şi oameni săraci, producea mâncare specială pentru câini şi pisici.
Pe vremea aia urmăream documentare despre Hiroshima, serialele din Almanahul Flacăra ne spuneau cine nu l-a ucis pe Kennedy, priveam, ca şi astăzi, o mulţime de filme americane. Puternica lor literatură aveam să o descopăr în primul an de studenţie.
După 1990, prietenii ajunşi în SUA mi-au povestit despre biblioteci, universităţi, salarii, condiţii pentru cercetare, o istorioară care continuă şi care nu seamănă cu violenţa sau propaganda din filme, cu veştile despre vreun elev care a deschis focul asupra colegilor, cu 11 septembrie, cu bombardamentele din Irak. De ce s-o duce Florin, în fiecare an, de Crăciun, la New York? La nişte tipi de dreapta, care nu vor alt sistem de asigurări medicale şi care, dacă le spui că vii din Canada, te întreabă cum ţi se pare socialismul? La nişte dependenţi de maşină, obezi, care nu ştiu unde este Capitala României? La unii care „îşi bat joc de noi“, cum zice Babi, după ce ne spune pentru ce a stat până dimineaţa la televizor? „Pe scenă, un individ cu un papagal. În public, câteva sute de oameni. Şi ăla de pe scenă zice: «Coco, cât face unu plus trei?». Papagalul se umflă-n pene şi răspunde: «Fooour!». Toţi aplaudă, ăsta îi dă nişte zahăr. După un timp: «Coco, dar cât face 17 minus 13?». Papagalul se gândeşte puţin şi… «Fooour!». Domnule, după trei ore, ajunseseră la zecimale: «Coco, cât face 18.312,76 minus 18.308,76?». Papagalul: «Fooour!». Şi ăia toţi aplaudau!“.
