L-am auzit pe Corneliu Vadim Tudor, aproape turbat de furie, la ideea că PRM nu va mai intra în parlament. Paranoic, cum îl ştim, avea o teorie complicată din care reieşea că americanii au comandat fraudarea alegerilor, astfel încât PRM să fie furat la numărătoare, la alegerile europene. Argumentul forte era următorul: unde a dispărut electoratul naţionalist, care era constant undeva la 15%? Nici urmă de dovadă privind frauda, cu excepţia acestei lamentaţii.
Întrebarea retorică a lui Vadim Tudor arată o logică defectă: un lider de partid consideră o felie din electorat un fel de zestre personală, iar dacă oamenii respectivi nu îl mai votează, atunci trebuie să fie o fraudă la mijloc. Şi totuşi, liderul PRM a ridicat o întrebare interesantă: ce s-a întâmplat cu bazinul său electoral? Omul care în 2000 a ajuns în turul al doilea al alegerilor prezidenţiale este acum doar o umbră, o amintire vagă, care nici măcar la OTV nu mai prinde garsoniera liberă, pentru că Elodia face mai multă audienţă şi doar disperarea celor de la Realitatea TV îl mai aduce din când în când în văzul lumii. Ar fi mai multe explicaţii pentru pierderea electorală pe care o suferă acum. În primul rând, România profundă s-a schimbat destul de mult faţă de momentul 2000. Atunci, bazinul principal de voturi al PRM se concentra în zona populaţiei afectate de dezindustrializarea din prima perioadă a tranziţiei. Motivaţia principală a votului pro-CVT era frustrarea socială. Alegătorii PRM nu erau cei mai săraci dintre români (aceştia votau cu Iliescu), ci cei care pierduseră un statut social asigurat de sistemul economic socialist şi care nu se regăseau pe o poziţie similară în noua economie. Cei opt ani neîntrerupţi de creştere economică au subţiat acest strat de votanţi. Să luăm exemplul construcţiilor. În 2000, foştii tehnicieni şi muncitori calificaţi produşi de vastul program comunist de construcţii erau la limita şomajului sau îşi schimbau profesia, pentru că se construia puţin. În 2008, firmele private se bat pentru aceşti oameni calificaţi, iar salariile lor au crescut exponenţial. Chiar dacă sistemul lor de valori nu se schimbă semnificativ, frustrarea socială a scăzut între timp.
Aceeaşi frustrare socială şi-a găsit un debuşeu în migraţie, datorită deschiderii spre vest şi integrării în UE. Au plecat să muncească tocmai oamenii în putere, care nu găseau aici de lucru. Cu alte cuvinte, sentimentul de inutilitate socială care ducea la frustrare s-a mai atenuat.
Dincolo de schimbările sociale profunde, au existat şi modificări în politică. PNG a divizat electoratul cu tendinţe autoritariste, poate singurul efect pozitiv al intrării lui Gigi Becali în politică. Pe de altă parte, mesajul anticorupţie în care se specializase Vadim Tudor a migrat dinspre extreme chiar spre centrul scenei politice, iar Traian Băsescu a oferit o alternativă mai onorabilă electoratului preocupat de această problemă.
Nu în ultimul rând, Vadim Tudor este vinovat pentru propria decădere. Deşi bun orator, este un organizator lamentabil. Nu ştie să delege şi, paranoic din fire, se teme de oricine pare că acumulează putere în partid. De aici, divorţuri spectaculoase de foşti lideri precum Ciontu şi Buruiană. Lupii tineri şi oportunişti au migrat deja spre alte partide. Olguţa Vasilescu apără cu aceeaşi obrăznicie doctrina social-democrată, iar Vlad Hogea afişează un rânjet de neofascist pocăit din postura de purtător de cuvânt al Partidului Conservator, profitând de amnezia suspectă a realizatorilor TV, care au uitat scandalul provocat de scrierile sale rasiste.
În concluzie, România s-a schimbat iremediabil pentru Vadim Tudor, el a rămas acelaşi.
