Atunci când aşteptările depăşesc posibilităţile

Ţin să încep acest articol cu menţiunea că nu a fost un lucru premeditat să revin asupra mersului echipei tocmai când am fost învinşi. Nu am abordat meciurile cu Poli Timişoara şi Dinamo tocmai pentru că şi eu, ca mulţi alţii, am crezut că în partida cu Steaua se putea obţine un rezultat bun. Jocul din meciul cu Poli, dar mai ales cel din confruntarea cu Dinamo, au arătat că la Universitatea, când există motivare, curaj, dorinţă şi mai ales devotament nimic nu este prea mult. Doar neşansa a făcut ca în meciul cu Dinamo echipa să nu obţină victoria.
Spre surprinderea majorităţii însă, în meciul cu Steaua concentrarea şi ardoarea au dispărut. Jucătorii au apărut timoraţi, parcă prea speriaţi pentru a-şi arăta faţa de luptători din meciurile precedente. A părut mai mult că nu am vrut să câştigăm, decât că ne-au bătut steliştii. Am dat impresia că am venit deja învinşi şi că 90 de minute am fost degeaba pe teren, pentru că oricum ar fi urmat să pierdem.
Nu vreau să critic jucătorii, nu vreau să mai critic nici conducerea. Căci, până la urmă, nu ei sunt vinovaţi că noi suporterii am ajuns să trăim în iluzii şi în vise de preamărire, pe care ni le provocăm de fiecare dată după ce echipa are un joc mai bun. Nu ştiu câţi dintre noi am crezut că putem să obţinem victoria în Ghencea, dar un egal putea fi abordabil. De la promovare noi n-am învins nici o echipă din capitală şi ne-am trezit brusc peste noapte cu pretenţia că putem să învingem Steaua, în Bucureşti, ba chiar şi la scor, după cum afirmau mai mulţi suporteri. La fel de naivi probabil că au fost şi jucătorii, care visau prime pentru victorie la două goluri diferenţă. Pe Steaua, chiar şi în pasa proastă în care se află, nu poţi să o învingi numai din declaraţii, ca pe teren să te prezinţi degeaba. Pandurii au jucat luni cu ardoare şi prin muncă au reuşit să obţină un egal. Nu au ieşit în faţă cu declaraţii. Nu au ieşit în faţă cu nimic. Linişte şi un punct salvat.
De ce noi, suporterii Ştiinţei, avem impresia că echipa noastră poate mai mult decât celelalte? Din 1993 n-am mai câştigat nimic, aşadar, ce ne face să credem şi să sperăm că în fiecare an este rândul nostru? De ce avem aşteptări mult prea mari, când posibilităţile sunt, de obicei, foarte reduse? De ce nu ne mulţumim cu un joc frumos şi ne propunem să câştigăm titluri sau cupe? Nu am făcut-o de atâta timp şi cine ştie dacă o vom mai face în anii care vor urma. Şi atunci, dacă atâtea elemente ne confirmă faptul că în prezent suntem o echipă mică, fără prea multe soluţii, dar cu o gură prea lăudăroasă (că doar suntem olteni şi dacă nu suntem primii, ne place să ne autoproclamăm drept cei mai buni), de ce nu ne dăm seama de locul nostru şi ne place să ne amăgim constant?
Despre abuzurile de la meciul cu Steaua trebuie precizat că, iarăşi, craiovenii au suferit de pe urma bodyguarzilor „oierului“, fără ca nimeni din club să ia vreo măsură pentru protejarea lor. A devenit un obicei primirea oltenilor în acest mod în Bucureşti şi probabil că, în curând, în deplasări vor mai pleca doar masochiştii. Şi atunci, rămâne o întrebare pusă şi de galerie: Dacă tot nu câştigăm nimic, dacă tot suntem amăgiţi an de an, dacă tot suntem bătuţi şi batjocoriţi peste tot prin ţară de forţele de (dez)ordine, dacă suntem huligani, drogaţi, borfaşi şi alcoolici, corupţi sau cumpăraţi, plini de interese fără să iubim echipa şi nerespectaţi de conducerea clubului, atunci ce mai căutăm pe stadioane după Universitatea?