Sub seducţia audienţei

Răsfoind paginile intitulate „Cultură“ ale câtorva ziare centrale, cu articole singulare (în rest, publicitate cât încape) dedicate lui Tom Cruise sau Ricky Martin, mi-am amintit o ştire în care era vorba despre „nocturnele lui Schopen“ şi „Jupiter, de Mozarth“, la care lucraseră, îndelung şi împreună, dezbătând aproape fiecare cuvânt, două foste colege de redacţie. Una dintre ele îşi atrăsese, după un text ce făcea referinţă la „Capela Sfintei Curci“, îndemnul editorului coordonator: „Du-te de-acia, amigdalito!“, cealaltă era supărată pe mine pentru că schimbasem titlul „Reprezentanţii Arhiepiscopiei Craiovei, implicaţi în traficul cu fiinţe umane“, pe care îl dăduse unui articol despre combaterea respectivului trafic de către instituţia amintită. Îşi apărase insistent alegerea, primise, zicea, felicitări, altădată, când găsise titluri la fel de spectaculoase, „chiar mitropolitul, cu mâna lui, a zis că important e ce se află în text, nu titlul“, aproape ţipase. Urmase argumentul strivitor: „Aşa atragem cititorii!“. Îi năruisem însă bunătate de rating şi, poate, pentru moment, visul de a ajunge o Oprah (de 260 de milioane de dolari pe an), într-o civilizaţie de majorete şi jucători de baschet care privesc filme despre asteroidul ce urmează să lovească pământul peste 27 de minute, dacă nu intervine vreun capabil.
Ratingul devine important pentru tot mai multe persoane publice: politicieni şi cântăreţi, formatori de opinie şi sportivi, realizatori de televiziune şi scriitori, psihologi şi duhovnici îşi folosesc, cu sinceritate şi bune intenţii sau din interes, puterea de convingere în mass-media. Puţini oameni din public sunt imuni la bolile cârdului, cei mai mulţi fiind dispuşi să preia un mesaj, fie el şi dezacordat în raport cu adevărul. Dosare judiciare şi dispute politice, acuzaţii de spionaj sau de intoxicare, poveşti de iubire sau drame sociale sunt deversate zilnic pe micile ecrane. Intelectuali cu greutate ne recomandă cărţile lui Coelho, de la postul public de televiziune aflăm că Monet, Degas, Renoir, Cézanne şi Manet sunt „cinci pictori geniali, dar în realitate nişte oameni obişnuiţi, care au iubit şi trăit la cote maxime“. Unii par să creadă că dacă ar trăi (la cote maxime) astăzi, Manet şi-ar petrece vacanţa precum prezentatoarele de televiziune (făcând bungee jumping – „De i-au ieşit hormonii pe gură!“- sau sărind cu paraşuta, „Dacă te uitai în sus, vedeai două paraşute!“, ca să notez şi golănismele lui Babi, iar la întoarcerea de la malul mării şi-ar publica Jurnalul – mană cerească pentru orice editură).
Mi-am amintit cuvintele lui Georges Sorel despre înlocuirea vechii sălbăticii cu viclenia citind, zilele trecute, într-un ziar oltean un articol (nesemnat) despre „şobolani“ şi „imaginaţia lor bolnavă şi plină de elucubraţii bahice“, despre „comportamente de retardaţi“ ale unor foşti fotbalişti ai Craiovei Maxima, care „în prostia lor se cred cei mai buni“, despre „pitecantropul“ care „nu reuşea să copieze nici cu fiţuica în faţă“, cel care „Ca om, e zero. Dacă vreţi să sufere un atac de cord, faceţi-vă pomană şi, când îl vedeţi, daţi-i cât aveţi la voi“. Sub articol, pe site, rubrica „Adaugă comentariul tău“, cu precizarea: „Ne rezervăm dreptul de a nu publica nici un comentariu care conţine un limbaj irevenţios sau aduce jigniri demnităţii personale, familiei sau conţine epitete cu tentă jignitoare la adresa unor persoane“. Înlocuirea sălbăticiei cu viclenia era considerată, de mulţi sociologi „un real progres“. Acum un veac.