Mărturisesc că astăzi aş fi vrut să scriu despre cu totul altceva: o carte apărută recent, care istoriseşte întâmplările unui primar comunist de comună botoşeneană între 1975 şi 1979. O las pentru altă dată pentru că ieri mi s-a întâmplat ceva cu totul deosebit. Nu am putut merge la şedinţa grupului parlamentar al PSD din Camera Deputaţilor din cauza unei dureri afurisite de dinţi. Pe seară, un fost ministru din guvernul Năstase m-a sunat, mi-a povestit ce s-a întâmplat acolo (Mitrea, Năstase, Hrebenciuc, moţiune de cenzură, dosare grele etc.) şi apoi m-a întrebat cu o voce gâtuită de o emoţie care dădea în plâns: ce se întâmplă cu partidul?
Ştiu ce-mi vor spune unii comentatori pe netul care permite orice, oricui: plângeţi după posturile pierdute, după privilegii, după furturile pe care le-aţi patronat, după termopane şi mătuşile Tamara, voi, cei care aţi confiscat Revoluţia şi v-aţi însuşit fabrici şi uzine… Ştiu toate acestea, le înţeleg, dar ştiu totodată că nu sunt corecte: cea mai mare parte a politicienilor din toate partidele sunt oameni cinstiţi, care trăiesc din salariu (mult mai mic decât al unui judecător orăşenesc, căpitan de poliţie, director de penitenciar sau responsabil de marketing la o firmă privată), care au un ataşament emoţional cu echipele politice din care fac parte şi care sunt în general dominaţi de ideea de a fi eficienţi. Dar mass-media nu se interesează de aceşti oameni. Mass-media pun pe prima pagină combinatori de cabinet, şperţari, panglicari, impostori, traficanţi de favoruri… De aceea oamenii nu-i cunosc şi nu-i recunosc pe cei care consideră că politica e o misiune, nu o cale de îmbogăţire.
Deci, ce se întâmplă cu PSD? Se întâmplă ceva foarte interesant: a uitat ce este un partid politic. Un partid este o organizaţie a societăţii civile, fără scop de profit (deci nu o unitate economică), şi care pregăteşte oameni pentru guvernare, la nivel local, naţional şi internaţional. Când preia guvernarea – într-o comună, oraş, judeţ, ţară sau la nivelul încă nefederal al Uniunii Europene – membrii partidului respectiv identifică problemele „supuşilor“ (celebra agendă publică) şi caută mijloacele cele mai eficiente pentru a le rezolva. Unii reuşesc, alţii nu. De obicei, cine nu reuşeşte este înlocuit la următoarele alegeri cu altă garnitură în care publicul („supuşii“) investeşte din nou o mare cantitate de încredere. Asta e tot. Nu e nici mecanică cuantică, nici teoria îngerilor catolici, nici misterul meteoritului tungus. Este doar politică. Adică iei votul şi dai soluţii. Nu trebuie să fii excesiv de inteligent, nu trebuie să fii bogat, nu trebuie să fii mason. Poţi să fii politician dacă înţelegi acest mecanism, ai sprijinul partidului din care faci parte şi convingi publicul că tu poţi face mai bine ce n-au făcut alţii înaintea ta. Partidele au nevoie de o anumită orientare strategică şi atunci adoptă o linie de stânga, de centru sau de dreapta. Aici încep complicaţiile.
În România de astăzi se înfruntă violent două forţe politice care trec dincolo de marginile partidelor: dreapta individualistă, adesea rasistă, care idolatrizează reuşitele individuale şi ignoră spiritul de comunitate, dispreţuitoare faţă de oamenii şi societăţile mai puţin evoluate, ignorând problemele mediului înconjurător, agresivă şi militaristă în politica externă. Dreapta vede statul doar ca un instrument de colectare a taxelor (cât mai mici pentru cei bogaţi sau egale pentru bogaţi şi săraci) care pot fi folosite pentru finanţarea companiilor private şi întreţinerea aparatului miliar şi poliţienesc. Dreapta foloseşte totdeauna cuvinte mari – elită, libera iniţiativă, dreptate, adevăr – numai pentru a introduce o discriminare între cei care au şi pot şi cei care nu au şi nu pot. Dreapta a izbucnit cu violenţă şi persuasiune după alegerile din 2004 în România. De dreapta este Traian Băsescu – rasist, militarist, dispreţuitor faţă de instituţiile statului, cu o feudă de firme private pe care le foloseşte pentru a demonstra neputinţa statului. De dreapta este Călin Popescu Tăriceanu, care se enervează dacă o femeie căreia i-a luat apa avutul îi cere ajutorul şi îi răspunde că nu-i poate construi un hotel. De dreapta este Monica Macovei, care dispreţuieşte în bloc judecătorii şi pune numirea şefilor procurorilor în mâna preşedintelui. De dreapta este Marko Bela, care nu vrea decât folosirea resurselor statului român şi maghiar pentru menţinerea feudei sale etnice din una dintre cele mai sărace zone din Europa. De extrema dreaptă este Varujan Vosganian, care gestionează finanţele statului ca şi cum ar fi ale unei corporaţii. Este, de altfel, uimitor să vezi ce rapidă a fost fuziunea dintre dreapta societăţii civile din România (rasistă, demogogică, dispreţuitoare faţă de oamenii obişnuiţi, mânată de sentimente individualiste şi fals religioase) şi dreapta politică aflată acum la putere. Cred că Emil Constantinescu şi Ion Iliescu nici n-ar fi visat la şansa ca intelectuali români cunoscuţi pentru afiliaţiile lor de dreapta să le ridice osanale neîncetate. Ca pe vremea lui Carol al II-lea.
PSD ar fi trebuit să priceapă noua stare de lucruri şi să acţioneze. Nu prin atacuri la persoană, pentru că acestea nu rezolvă problema. Nu prin bălăngăneala continuă între partidele scenei politice pentru a încheia alianţe iluzorii, care nu valorează nici măcar cât hârtia pe care sunt scrise. Nu prin iniţiative politice de cabinet, neînţelese de marele public, spectator al unei bătălii pe care nu o aprobă. Ci prin cei peste 15 mii de consilieri şi 1.500 de primari (reduşi cu o treime de sistemele de colectare ale democraţilor şi liberalilor) care gestionează jumătate din localităţile şi judeţele României. Prin acţiuni directe de stimulare a spiritului civic şi a spiritului comunitar, decăzute astăzi la niveluri greu de imaginat chiar şi în societăţile cele mai individualiste din lume. Prin programe concrete pentru protecţia mediului (România – campioana defrişărilor din Europa!), dezvoltarea sistemului public şi privat de sănătate, învăţământ şi infrastructură. Prin acţiuni care să atragă oamenii în politica militantă, nu să-i împingă către mesianism, voluntarism şi idolatrizarea forţei individuale. Acţiuni care să reducă suferinţa românilor, nu să o mute de colo-colo. Şefii social-democraţilor nu pricep momentul. Ei se cramponează de lupta pentru posturi guvernamentale, lăsând publicul la mâna dreptei. Iar dreapta ştie ce să facă din public: un suporter tăcut al iniţiativelor elitei atotştiutoare.
Aşa că întrebarea din titlu merită un răspuns: se sparge sau se repară?
