Raportul de tara alcatuit de Comisia europeana in aceasta toamna in care ni se arata, cu diplomatie, cam cum stam cu sansele integrarii ne-a comunicat un „secret al lui Polichinelle“. Un „secret“ pe care-l stim toti, de fapt, fara sa fi vazut Raportul. Si anume ca România are o „mare problema“ nerezolvata. Coruptia. Nu coruptia banala, cu functionari care iau ciubuc, in cunoscuta noastra traditie orientala. Nici asta nu e de neglijat, desigur, dar „marea problema“ asupra careia oficialii europeni au tinut din nou sa ne atraga atentia – fiindca stiu ei, probabil, ce stiu – este „coruptia politica de vârf“, coruptia in care „suspectii sunt figuri de rang inalt“, cum zice destul de transparent Raportul. Adica, ministri, prim-ministri, parlamentari. „Pestii mari“, nu „plevusca“. Daca vom continua sa nu facem nimic in legatura cu aceasta „mare problema“, ne paste pericolul sa vedem activata clauza de salvgardare si amânata, in consecinta, data integrarii noastre.
Ei bine, credeti ca Raportul le-a stricat digestia „pestilor mari“? Se tem ei de ceea ce va urma? Eu inclin sa cred ca nu. Cei mai multi si-au depus „icrele“ in paradisuri fiscale indepartate unde nu vor fi tulburate de nimeni. Si pe urma e chiar atât de greu când esti ministru sau prim-ministru sa incasezi comisioane de milioane de dolari fara sa semnezi nimic? Oficialii europeni par sa detina niste date despre „marile prazi“ de la noi (in unele sunt amestecate si trusturi straine), dar nici un diplomat nu va pronunta vreodata un nume. Pe asta si conteaza cei care s-au simtit cu musca pe caciula când au citit Raportul. Pe asta si pe o anumita „experienta“ acumulata in cincisprezece ani. Marii corupti au descoperit ca important – când aud amenintari – este sa aiba rabdare si obrazul gros. Sa astepte ajutorul salvator al plictiselii. Caci opinia publica româneasca se plictiseste repede. A vazut prea multe arestari spectaculoase, cu zarva aferenta de la televizor, dupa care nu s-a intâmplat nimic. Incât concluzia paradoxala pe care au tras-o multi dintre noi e una paradoxala. Cu cât se face mai multa galagie pe tema coruptiei, cu atât pot fi mai linistiti marii corupti, se pare. Banalizarea subiectului le ofera o excelenta protectie. Dovada ca, de cincisprezece ani, nu s-a clatinat nici un fotoliu important si nici un fost ministru sau fost parlamentar, cu exceptia lui Bivolaru, n-a dat explicatii intr-un tribunal.
Dar nu numai pe discretia diplomatilor europeni, pe obrazul gros propriu si pe plictiseala opiniei publice conteaza, in calculele lor, „marii corupti“. Si nu numai pe solidaritatea de gasca sau de partid, care l-a ajutat, de pilda, pe Iacobov sa doarma linistit câta vreme PSD se afla la putere. De fapt, coruptia n-are frontiere ideologice. De zece luni, PSD nu mai e la putere. La guvernare si la Cotroceni se afla politicieni care, in campania electorala, agitau cu strigate „portocalii“ steagul anticoruptiei. Si totusi, in aceste zece luni n-am vazut nici un „mare corupt“ având necazuri reale cu Justitia.
Intrebarea (inevitabila) e: de ce? De ce combaterea marii coruptii continua sa ramâna la nivelul pantomimei? Un prim raspuns ni l-a dat, recent, premierul Tariceanu care a declarat ziarului francez „Le Figaro“ ca „in România, coruptia nu mai este regula, ci exceptie“. Interesant, nu? Afirmatia mi-a provocat, pe lânga perplexitate, câteva nedumeriri. Ce trebuie sa intelegem din ceea ce le-a spus francezilor primul ministru român? Ca la liberali, la democrati, la conservatori si in UDMR sunt numai „inocenti“, politicieni cu frica lui Dumnezeu, care n-ar pune mâna pe un ban public? Ca nimeni din actualii ministri si parlamentari nu-si mai permite sa confunde „interesul national“ cu propriile buzunare? Si ca pâna si marii corupti din PSD au intrat in adormire, hotarâti sa dea de bunavoie inapoi tot ce au furat? Pe scurt, ca oficialii de la Bruxelles bat câmpii când ne avertizeaza ca avem o „mare problema“? Pâna ma voi lamuri, eu, unul, ma gândesc la proverbul „corb la corb nu-si scoate ochii“. Si la clasicul nostru reflex, de a vâri gunoiul sub pres.
