„Nu putem reusi decit impreuna“

Dan Pavel si Iulia Huiu publica la Editura Polirom o carte voluminoasa – aproape sase sute de pagini – cu titlul „Nu putem reusi decit impreuna – O istorie analitica a Conventiei Democratice, 1989-2000“. E scumpa, dar merita. Am citit-o pe nerasuflate, fascinat de propriul meu interes pentru lucruri pe care le traisem si care imi erau inca vii in memorie.

Cartea se bazeaza pe analize documentare, interviuri directe (mai bine de o suta) cu principalii actori ai Conventiei Democratice, articole de presa si surse indirecte. Un enorm efort de documentare. Autorii sint bine cunoscuti ca publicisti, profesori de stiinte politice si activisti in politica de opozitie intre 1990 si 1996.

Cartea a avut mai multe lansari, intre care una la Fundatia Horia Rusu, fundatie liberala coordonata de Dinu Zamfirescu si Dorina Rusu. Lansarea de la Fundatia liberala a fost cu scintei, fostul presedinte Constantinescu acuzind autorii ca nu au infatisat marile realizari ale regimului Constantinescu si ca au facut jocul Aliantei Civice, care il scoate tap ispasitor pentru toate nerealizarile guvernarii de dreapta din Romania. Poate ca fostul presedinte Constantinescu are dreptate intr-o anumita masura, pentru ca teza cartii in ceea ce-l priveste este ca presedintele s-a instalat la Cotroceni, iar echipa de consilieri l-a rupt de mediul societatii civile din care provenea. Ca echipa de consilieri a presedintelui Constantinescu a fost foarte slaba si dominata de figuri complet lipsite de simt politic nu este de contestat. Acest lucru devenise vizibil inca din 1997. Dar ideea ca Emil Constantinescu este raspunzator de toate neimplinirile guvernarii CDR nu poate fi sustinuta pina la capat.

De ce a esuat guvernarea Conventiei? Autorii cred ca esecul politic si administrativ al CDR a fost determinat de structura farimitata a CDR: asociatii civice, partide mari si mici, personalitati accentuate amestecate intr-un cadru organizatoric neguvernabil. Concluzia este adevarata pentru momentele de criza: momentul in care a trebuit sa fie compuse echipele guvernamentale, stabilirea prioritatilor in actul guvernarii, revolta armata a minerilor lui Miron Cosma din ianuarie 1999, avertismentele europene din octombrie 1999. In actul guvernarii propriu-zise, faptul ca organizatia Conventiei era lipsita de un conducator real a fost mai degraba un avantaj. In fapt, nu a existat astfel nici un fel de presiune de clan asupra actului guvernarii.

Adevarata tragedie – si sursa a esecurilor vizibile ale CDR in guvernare – a fost lipsa unui proiect de viitor, a unei viziuni, a unei liste de prioritati. In absenta unui proiect de transformare a Romaniei, politicienii CDR au preluat listele de prioritati ale presedintiei. Aceasta, neavind un suport real decit la public, a apelat la listele de prioritati ale institutiilor internationale. Constantinescu a transformat aderarea la NATO si Uniunea Europeana in directii de politica interna. Cu alte cuvinte, a cerut politicienilor din aparatul executiv sa indeplineasca toate criteriile de aderare. In loc sa produca o viziune despre progresul Romaniei in urmatorii patru ani, presedintele Constantinescu le-a cerut sutelor de mii de functionari si zecilor de mii de politicieni din Romania sa preia modul de gindire si modul de masurare a performantelor provenite din institutii internationale. Dintr-un mijloc de dezvoltare, aderarea a devenit un scop in sine. Cu acest proces, Constantinescu a schimbat radical agenda politica a Romaniei (atit de radical, incit guvernarea de stinga a preluat-o integral), dar nu a oferit nici un fel de motivatii pentru politica interna. Ca urmare, politicienii si administratorii din Romania au inteles ca lumina vine de la Bruxelles si Washington, nu de la Cotroceni. Prin faptul ca nu a furnizat o agenda proprie guvernarii, Constantinescu s-a pus singur in afara cimpului politic, a pierdut increderea publicului si sprijinul mass-media, pina la urma, si pe cea a institutiilor internationale. Dar nu era rolul presedintelui sa furnizeze aceasta agenda. In Romania, presedintele asigura echilibrul intre puteri (legislativa, executiva si judecatoreasca) si conduce politica de aparare. Agenda guvernarii trebuia furnizata de CDR. Iar CDR nu a avut decit o agenda de restitutii, reparatii si redistribuiri. CDR nu s-a preocupat nici o clipa de cresterea avutiei, ci de redistribuirea ei. Iar aceasta directie i-a fost imprimata de Alianta Civica si organizatiile neguvernamentale.

Sint multe ideile si invatamintele acestei carti. Ar trebui poate sa devina lectura obligatorie pentru acei politicieni de stinga care nu se gindesc decit cum sa majoreze deficitul bugetar alocind subventii unor unitati care nu au produs, nu produc si nu vor produce niciodata un banut in plus peste ceea ce consuma.