Vânătoare de vrăjitoare
Malleus Maleficarum este unul dintre tratatele medievale cele mai cunoscute despre vrăjitoare, atât în perioada publicării sale, cât şi în epoca modernă. Potrivit www.ditadifulmine.it, tratatul a fost scris în 1486 şi publicat în anul imediat următor de către Heinrich Kramer şi Jacob Sprenger, iar obiectivul său era de a furniza o metodă de descoperire a posibilelor vrăjitoare, ajutându-i pe magistraţii vremii să identifice, interogheze şi să acuze de vrăjitorie pe oricine era suspectat de magie neagră. Atât Kramer, cât şi Sprenger erau preoţi dominicani şi inchizitori ai Bisericii Catolice. Prezentarea operei lor a avut loc pe 9 mai 1497 la Facultatea de Teologie din cadrul Universităţii din Köln. În esenţă, „Malleus Maleficarum“ a fost realizat în urma experienţei în Tirol a lui Kramer, care în 1484 a început o persecuţie sistematică a posibilelor vrăjitoare din regiune. Persecuţia nu a fost însă o reclamă bună pentru Kramer, acesta devenind persona non grata în zonă şi fiind numit de episcopii locali „un bătrân senil“.
Kramer se mândrea cu performanţa de a fi judecat personal 100 de femei, jumătate dintre acestea fiind condamnate să ardă pe rug. Realizarea tratatului „Malleus Maleficarum“ a fost pentru Kramer un fel de act de autojustificare pentru procesele sale şi pentru persecuţii. Între 1487 şi 1520, „Malleus“ a devenit ghidul principal pentru vânătorii de vrăjitoare: 20 de ediţii au văzut lumina tiparului în această perioadă şi alte 16, între 1574 şi 1669. În plus, se consideră că publicarea tratatului a constituit principala cauză a începutului vânătorii de vrăjitoare din Europa. „Malleus Maleficarum“ acuză vrăjitoarele de infanticid, canibalism şi că ar face incantaţii malefice împotriva oponenţilor lor.
Ghid practic
Tratatul se împarte în trei secţiuni. În prima dintre acestea se demonstrează că vrăjitoarele există, ele ajutându-l pe diavol să facă lucruri ieşite din comun. În partea a doua sunt prezentate cazurile de vrăjitorie. Se începe cu descrierea puterilor vrăjitoarelor şi a strategiei lor de a racola noi adepţi. În plus, este explicat modul în care vrăjitoarele lansau incantaţii, dar şi care sunt remediile care pot proteja împotriva vrăjitoarelor. A treia parte a tratatului explică metodele de vânătoare a vrăjitoarelor şi se adresează mai ales procurorilor şi magistraţilor. De fapt, este un ghid despre modul în care trebuie condus un proces împotriva unei vrăjitoare, cum trebuie efectuat interogatoriul şi cum trebuie privită atitudinea acuzatelor, în timpul procesului. De exemplu, o femeie care nu plânge pe durata judecăţii trebuie automat considerată vrăjitoare. Una dintre particularităţile cele mai înspăimântătoare este modul în care se proceda pentru obţinerea unei confesiuni: paznicii pregăteau instrumentele de tortură, pentru ca mai apoi să dezbrace acuzatele, asigurându-se astfel că hainele nu conţin „reziduuri de vrăjitorie“. Judecătorul încerca apoi să le convingă pe suspectele de vrăjitorie să mărturisească. În cazul în care acestea refuzau, se aplicau metode de tortură.
