Acasă Magazin Van Gogh, viaţa şi arta în scrisori

Van Gogh, viaţa şi arta în scrisori

-

Când tablourile lui Vincent van Gogh au fost expuse în 1968 la galeria de artă Hayward Gallery din Marea Britanie, pictorul era deja recunoscut ca unul dintre cei mai de seamă artişti ai lumii. Influenţa acestuia asupra artei din secolul XX era de pe atunci confirmată de cunoscători, iar povestea tragică a lui Van Gogh fusese spusă lumii întregi. Chiar şi aşa, pictorul era doar o figură artistică printre multe altele.

Vincent van Gogh a căpătat un renume care nu i-a fost atribuit nimănui altcuiva, acela de „artistul preferat al omenirii“. Mai mult decât toţi cei care au urmat curentul impresionist, pictorul este catalogat drept artistul care a doborât uşile atelierului de creaţie, gonind secole întregi de pictură „academică“ pentru a lăsa să se reflecte în operele sale lumina experienţei adevărate de viaţă. Combinaţiile de culori ale lui Van Gogh – ce păreau atât de bizare contemporanilor săi – sunt acum considerate drept o expresie a realităţii care întrece realitatea însăşi. Pictorul a creat imagini ale câmpurilor însorite din Provence şi a propovăduit puterea soarelui, iar mulţi dintre criticii de artă cred că a făcut acest lucru în beneficiul întregii umanităţii. A devenit artist mediteranean prin excelenţă, deşi era olandez şi multe dintre tablourile sale arată lumii câmpurile terne, întunecate şi ploioase ale Olandei. Puterea întregii moşteniri lăsate de Van Gogh – tablouri vii şi o poveste tragică a unei vieţi triste – este atât de mare încât picturile sale nu mai sunt simple opere de artă, ci adevărate relicve ale unei poveşti umane extraordinare.

Impresii despre Vincent Van Gogh

Van Gogh este considerat un fel de martir, care şi-a dat viaţa nu doar pentru artă, ci şi pentru a deschide ochii lumii. Tocmai din acest motiv, percepţia ne împiedică să recunoaştem adevăratele calităţi ale artei sale. Deşi mulţi dintre cunoscători văd şi dincolo de clişeul omului nebun, obsedat de culoare, există fără îndoială sentimentul că pictorul a avut o viziune singulară în toate domeniile vieţii sale, fără a face discriminări. Zugrăvind cizme vechi şi colţuri din grădini prea puţin interesante sau copiindu-i pe maeştrii altor timpuri, Van Gogh îşi pune amprenta asupra tuturor creaţiilor sale.
Dar, dincolo de faptul că lucrările timpurii ale pictorului, realizate în Olanda, evocă o atmosferă sumbră, putem oare aşeza tablourile lui Van Gogh în ordine cronologică?

Artistul şi scrisorile sale

Expoziţia intitulată „Adevăratul Van Gogh: Artistul şi scrisorile sale“, organizată de Academia Regală de Arte a Marii Britanii, reuneşte 60 dintre tablourile acestuia şi proiectează altă perspectivă asupra pictorului. Contemplând picturile alături de scrisorile care dezvăluie procesele cognitive din spatele lor, privitorul va constata că imaginile zugrăvite nu sunt simple ilustraţii sau sclipiri spontane de geniu, ci puncte dintr-o linie de dezvoltare creativă, care surprinde în permanenţă, contrazicând aşteptările. Deşi credem că Van Gogh este maestrul liniilor curbe, schiţele tablourilor, realizate direct pe scrisorile trimise de el, sunt compuse în întregime din linii drepte. Desenele induc în eroare şi nimeni nu s-ar gândi că au fost trasate de Van Gogh. Şi totuşi… Cu toate că este pictorul cu cel mai personal stil din lume, el reacţionează la creaţiile altor artişti într-un mod aproape cameleonic.
Într-o scrisoare trimisă fratelui său, Theo, pe 31 iulie 1882, pictorul explica procesul din spatele unei acuarele, dublând tabloul cu o schiţă realizată în cerneală şi cărbune. „Peisajul lugubru – copacul acela uscat de lângă iazul invadat de bălării. Clădiri negre, ponosite“, scria Van Gogh, completând despre silueta singuratică abia vizibilă în depărtare: „Am vrut ca tabloul să reflecte felul în care gândeşte şi simte omul care crede că vremea e mohorâtă“. Şi de aici, ca şi din multe alte scrisori, reiese ideea că pictorul, care a trăit izolat mare parte din viaţă, îşi doreşte să fie aproape de cei de lângă el, nu doar prin artă, ci la nivel uman. Vincent van Gogh voia să fie un ţăran-pictor, care să facă artă pentru „muncitori, ţărani, pescari şi prostituate“, obţinând totodată subtilităţi artistice demne de cei mai mari maeştri. Iar triumful său cel mai mare este că a şi reuşit.

Van Gogh şi nebunia

În familia pictorului au mai existat cazuri de demenţă, iar el nu a scăpat. Când boala s-a instalat, Van Gogh deja bea foarte mult alcool, dormea puţin şi începuse să aibă din nou crize de felul celor care îl afectaseră în tinereţe – primele semne. Şi, totuşi, departe de a fi confuze, desenele şi tablourile sale sunt extrem de lucide. Un desen dintr-o altă scrisoare trimisă lui Theo, prin care explica felul în care a realizat celebrul „Dormitor din Arles“, este extrem de economic, ornat fiind cu decoraţiuni aproape de tip Art Nouveau; în plus, notiţele trimise alături de schiţă ar putea alcătui un manual despre cum să pictezi un tablou ca Van Gogh. Pe măsură ce atacurile bolii deveneau din ce în ce în ce mai dese, pictorul, aflat atunci în sanatoriul de la Saint-Remy, de lângă Arles, a realizat opere vizionare precum „Noapte înstelată“ şi „Lan de grâu cu chiparoşi“, care sunt considerate perfecţiunea artei lui Van Gogh. Graţie amestecului tăcut de disperare şi exaltare, aceste tablouri, care par a privi simultan în interiorul şi în exteriorul crizelor de nebunie, au prefigurat expresionismul şi pictura abstractă.

Ultimul an

Datorită acestor tablouri, care l-au transformat dintr-un pictor periculos în cel mai apreciat artist, întreaga lume a descoperit adevărata valoare a operei realizate în ultimul an al vieţii sale. Van Gogh a continuat să picteze, chiar şi când boala lovea cel mai puternic, deşi, după cum mărturisea într-o scrisoare trimisă în aprilie 1890, era convins că a eşuat lamentabil în viaţă şi în artă. Şi, totuşi, pictorul a zugrăvit ceea ce a văzut şi ceea ce a simţit când a plecat de la Saint-Remy la Auvers-sur-Oise, în nordul Franţei, pentru a fi îngrijit de doctorul Gachet. A prezentat pe pânză toată experienţa sa, până în momentul în care şi-a luat viaţa, la 37 de ani.

O fiinţă creatoare până la moarte
Ultimele sale tablouri nu duc privitorul pe marginea prăpăstiilor săpate de crizele de demenţă, ci imaginile sunt pline de claritate şi speranţă. Privitorul nu vede starea de plâns pe care o trăia omul, ci hotărârea artistului de a continua să existe ca o fiinţă creatoare, până la ultima suflare. 

ȘTIRI VIDEO GdS

1 COMENTARIU