40 de bătrâni și tot atâtea povești de viață adăpostește Centrul de asistență medico-socială din comuna mehedinţeană Bîcleş. Oameni ale căror chipuri sunt brăzdate de ani și ale căror suflete sunt pline de amintiri și în același timp de dor. Dor de cei care nu le mai sunt alături, dor de anii tinereții și de vremurile în care erau în putere, dor de chipul copiilor plecați demult de lângă ei. Le-au rămas însă alături oameni care au devenit a doua familie a lor. Sunt angajații centrului, care în fiecare zi încearcă să le aline nu numai suferințele trupești, ci și pe cele sufleteşti.
„Nu aveam unde să mai stau, pentru că se demolaseră toate casele de pe strada mea și rămăsesem singură. Nu mai aveam pe nimeni pe acolo. Au vrut copiii să mă ia la bloc în oraș, dar eu nu am vrut să mă duc. Nu am putut pleca de pe aceste pământuri și am zis că, dacă tot avem azil aici, să vin“, așa își începe povestea Aristița Savu, o femeie de 86 de ani, pe care am întâlnit-o atunci când am deschis ușa Centrului de asistență medico-socială din comuna mehedinţeană Bîcleş. Zâmbește și lăcrimează în același timp. Își adună palmele în poală și ne privește cu ochi blânzi în timp ce povestea continuă să curgă. „Cât am fost în putere, am muncit și am avut de toate. Am avut doar o fată, care a plecat de la mine și s-a stabilit în Timișoara. Acum a ieșit la pensie și are grijă de cei doi nepoței ai ei. Soțul mi-a murit de tânăr și am trăit mai mult singură decât cu bărbat. Pe uliță rămăseseră doar casa mea și încă două. Sunt bătrână, bolnavă cu inima, nu mai puteam rămâne singură acasă“, spune femeia. Sunt cinci ani de când a plecat din casa în care a trăit cele mai frumoase momente ale vieții și a venit în Centrul de asistență medico-socială. Când a putut, s-a mai întors pe uliță pentru a-și revedea căsuța. „Am mai trecut doar o singură dată de când am plecat, m-au dus copiii. Era plin de mărăcini şi de buruieni şi n-am mai putut intra…“, a spus cu nostalgie femeia.
„Să îmi faceți o fotografie, să vadă și copiii că sunt bine“
Vremurile în care copiii îi erau aproape, iar casa îi era plină de râsete și veselie sunt îndepărtate și pentru Dumitru Văduva. Are 84 de ani, a fost de meserie șofer și „nu eram vreun pricopsit, dar nici rău nu-mi mergea“, după cum spune bărbatul. I se înmoaie sufletul când își amintește cum era atmosfera în casă în preajma sărbătorilor de iarnă: „Era o minune când eram tineri, cu familia reunită. Era veselie în casă, o frumusețe….“. Copiii au crescut și au găsit un trai mai bun în străinătate, soția a ales și ea alt drum, iar când povara celor 84 de ani a început să apese tot mai greu, bătrânul a ajuns în Centru. „Am o fată și un băiat plecați în străinătate și nu au avut ce să facă. Au luat legătura cu domnul director al centrului și m-au adus aici. Sunt venit din luna mai. Aveam casă mare, frumoasă, dar nu mai puteam sta acolo pentru că nu mă mai puteam îngriji singur. De soție m-am despărțit demult. Nu ne-am mai înțeles. Ea a ajuns mai rău decât mine acum, e paralizată la pat… Cât despre copii, nu i-am mai văzut de şase luni și, dacă puteți, vă rog să îmi faceți o fotografie să vadă și ei că sunt bine. Să se vadă și telefonul, ca să știe că mă pot suna“, a spus Dumitru Văduva.
Afecţiunea familiei, cea mai mare lipsă
Sunt 40 de bătrâni acum în centru și tot atâtea povești de viață. Fiecare dintre ele a ajuns la sufletul angajaților din centru, care au devenit în timp a doua familie a bătrânilor și au încercat să le aline nu numai suferințele trupești, ci și pe cele sufletești. „Media de vârstă a bătrânilor din centru este de 78 de ani, iar din cele 40 de persoane internate, 22 sunt imobilizate la pat din cauza accidentelor vasculare. Aici beneficiază de cazare, de masă, precum și de tratament și asistență medicală permanentă. În total, sunt 33 de angajați care se ocupă de bătrâni. Echipa medicală este alcătuită din medic, chinetoterapeut și opt asistente. Avem un cost mediu lunar de 830 de lei. Majoritatea plătesc 60 la sută din pensie, dar, fiind centru de asistență medico-socială, în regulamentul de funcționare avem prevăzut ca 20 la sută din capacitatea lui să fie cazuri sociale, deci avem opt cazuri sociale care sunt ale nimănui. Doar pe noi ne au, nu au casă, masă, nu au pe nimeni“, a spus Constantin Marghitoiu, directorul centrului.
Angajaţii Centrului au încercat să le creeze un mediu cât mai apropiat de cel de acasă, i-au implicat în activități de divertisment și chiar i-au însoțit în călătorii. Cu toate acestea, este ceva de neînlocuit: afecțiunea familiei: „Am încercat să le creăm un mediu cât mai familial, am făcut excursii, am mers la grătar. De sărbători vin copiii de la școală și îi colindă, primesc cadouri…
Le lipsește însă familia. Și-ar dori să fie în mijlocul celor dragi… Noi încercăm să alinăm acest dor, să le creăm toate condițiile și să nu ducă lipsă de nimic. Nu este însă ca afecțiunea familiei“, a mai spus directorul centrului.
De-a lungul celor 13 ani de când se află la conducerea acestei instituții, au fost multe povești de viață pe care le-a aflat de la bătrâni, au fost sfaturi pe care le-a primit, au fost nenumărate strângeri de mână, unele dintre ele ultimul gest pe care l-au făcut bătrânii. „Sunt atâtea cazuri… Am avut internați care nu au mai avut pe nimeni și au decedat aici. Erau de prin Piatra Neamț, Medgidia, Mediaș, iar cursul vieții i-a adus în Mehedinți. Au fost căsătoriți, au rămas singuri, nu au avut copii și au ajuns la noi. Noi ne-am ocupat de înmormântarea lor și am făcut toate rânduielile, cu toate cele necesare. Îi pomenim în fiecare an, în Ziua de Înălţare. De altfel, acesta este și mesajul pentru cei care încă au bătrâni: Să nu îi uite! Să știe că prezența lor înseamnă enorm, nu trebuie să le aducă nimic, trebuie doar să vină și să îi vadă…“, a spus, cu lacrimi în ochi, Constantin Marghitoiu.
