Doi nigerieni şi o ucraineancă din Harkov au ajuns miercuri seara, la Craiova, după ce au fugit din calea bombardamentelor din Ucraina. Emmanuel, Ayamido şi Aziza sunt speriaţi, temători şi deznădăjduiţi. Cu toate acestea, sunt mulţumiţi că au găsit o Asociaţie care le-a oferit un adăpost şi care s-a oferit să îi ajute cu tot ce au nevoie. Atmosfera înfricoşătoare a războiului i-a marcat şi, probabil, nu vor uita niciodată sentimentul în care te aştepţi, în orice clipă, să îţi pierzi viaţa.
Emmanuel şi Ayamido sunt prieteni, sunt cetăţeni nigerieni şi au terminat amândoi Facultatea de Medicină în Ucraina. În urmă cu opt ani au ales să părăsească Nigeria şi să îşi lase familiile în urmă pentru a studia. Au ales Ucraina pentru taxele accesibile de la facultate şi credeau, la acel moment, că este o mare oportunitate pentru ei. Şi aşa a şi fost. Ucraina a devenit pentru ei a doua casă. Şi-au făcut prieteni, au găsit acolo o mare comunitate nigeriană, iar viaţa lor decurgea absolut normal. Emmanuel a întâlnit-o pe Aziza, cetăţean ucrainean cu origini nigeriene, şi au devenit iubiţi. Când a început războiul Ayamido, Emmanuel şi Aziza locuiau împreună într-un apartament din Harkov, al doilea oraş ca mărime din Ucraina. Dintr-odată, toată viaţa lor s-a prăbuşit! Planurile şi visurile pe care le aveau s-au oprit brusc, în faţa bombardamentelor ruseşti. În primele zilele de când a început războiul au încercat să rămână optimişti, însă la câteva zile distanţă au înţeles că trebuie să fugă pentru a-şi salva viaţa.
„Am stat în casă şi ne-am rugam la Dumnezeu să ne protejeze“
Emmanuel, Ayamido şi Aziza sunt doar trei dintre zecile de mii de refugiaţi care au venit în România de frica războiului din Ucraina. I-am găsit într-o cameră de hotel din Craiova, pe care le-a oferit-o Asociaţia Ajutor Divin, care i-a şi ajutat să ajungă în Craiova de la Vama Isaccea. Sunt speriaţi, fără mari speranţe. Încă retrăiesc momentele în care oraşul lor a fost zguduit de bombe, tancuri şi explozii. Încă simt teroarea războiului şi au mereu senzaţia că li se va întâmpla ceva rău. Ultimele zile au fost pentru ei o nebunie completă. Au condus zeci de ore fără oprire, au văzut imaginea teroririi războiului în tot drumul lor până au ajuns în România. „Acum ne simţim mai în siguranţă, pentru că ultimele zile au fost nebune.
Nu am putut să dormim deloc în linişte pentru că se auzeau sunetele bombelor peste tot. Ne făceam griji să nu fim împuşcaţi, să nu ne fie bombardată casa. Stăteam în casă şi tot ceea ce puteam face era să ne rugăm la Dumnezeu. Nu am putut să ne ducem în adăposturi sau la metrou. Totul era plin. Am stat în casă şi ne-am rugat la Dumnezeu să ne protejeze. Vedeam şi simţeam că bombardamentele se apropie de noi, de casa în care locuiam. Ucraina este a doua noastră casă, locuiam acolo de opt ani. Nu înţelegem motivul războiului, sunt doar chestiuni politice. Noi credem că nimeni nu îşi doreşte atât de multe pierderi. De când a început războiul, în fiecare seară spuneam: Hai să dormim, mâine poate va fi mai bine şi totul se va încheia. Dar fiecare zi a însemnat doar frică şi haos“, a spus Emmanuel.
„Îmi era foarte frică să fugim din Harkov pentru că erau bombardamente peste tot“
Aziza are doar 22 de ani şi abia dacă poate vorbi despre tot ceea ce se întâmplă în Ucraina. Nu poate uita disperarea pe care au trăit-o în timp ce trebuia să stea cu toate luminile stinse pe timpul nopţii. Simte şi acum cum zidurile apartamentului în care trăiau tremurau din cauza exploziilor. „Mie îmi era, pur şi simplu, frică să ies din casă. Eu am insistat să rămânem acolo şi să nu fugim. Îmi era foarte frică să fugim pentru că erau bombardamente peste tot. În fiecare seară trebuia să stăm cu toate luminile stinse în casă, nu aveam voie să le aprindem pentru a nu fi reperaţi de avioanele ruseşti. Autorităţile ne-au spus că acest lucru este necesar fiindcă ruşii nu cunosc locurile aşa cum le cunoaştem noi. Aşa că de la 18.00 seara până la 06.00 dimineaţa stăteam cu toate luminile stinse, pentru siguranţa noastră.
Când împuşcăturile şi bombardamentele au început lângă Harkov pentru prima dată era 04.00 dimineaţa, dormeam cu toţii. Până atunci auzeam aceste lucruri la depărtare, dar în acea dimineaţă ne-am dat seama că ceva se întâmplă în apropierea oraşului nostru. Nu ne-am aşteptam la aşa ceva, nimeni nu ne-a avertizat clar. Erau doar nişte discuţii, însă nu ştiam cu certitudine că oraşul nostru va fi atacat. Ne-am trezit şi am început să căutăm pe internet ce se întâmplă. Atunci am văzut că armata rusă a ajuns în apropiere de Harkov. Se auzeau explozii, casa noastră tremura. Încercam să ne spunem să nu ne fie teamă, să credem în Dumnezeu“, a spus Aziza.
Şi-a lăsat mama în Harkov
Tânăra şi-a lăsat în urmă mama şi fratele de 18 ani. Plânge şi spune că este mereu cu gândul la ei şi se roagă pentru siguranţa lor. „I-am spus mamei că am decis să fugim. Ea m-a rugat să rămân, însă i-am spus că nu mai este deloc sigur oraşul nostru. Ea mi-a spus că nu poate să plece, că o să rămână cu fratele meu care are 18 ani şi care, oricum, nu mai are voie să iasă din ţară. Mă tem pentru ei şi mă rog neîncetat să fie în siguranţă. În acest moment, doar Dumnezeu ne mai poate ajuta. Mama mi-a spus că chiar dacă mintea îi spune să fugă, inima îi spune să rămână. Nu îşi poate lăsa în urmă casa şi întreaga viaţă“, a povestit Aziza.
Au ales Isaccea la întâmplare
Luni, pe 28 februarie, şi-au luat inima în dinţi, şi-au îmapchetat toată „viaţa“ în câteva bagaje şi au decis să fugă din Harkov. Alături de ei au luat şi pisica, pe care nu au vrut să o abandoneze. A urmat un drum lung. Nu ştiau unde vor să ajungă şi ce va urma pentru ei. Au condus fără încetare şi au căutat, din mers, o vamă pe unde ar putea trece. „Când am plecat erau soldaţi peste tot pe stradă în Harkov. Le-am spus că vrem să plecăm în alt oraş. Nu am avut, neapărat, o ţintă clară. Ne doream să ajungem undeva unde este pace. Am încercat să găsim cea mai bună variantă pentru a ieşi din ţară. A trebuit să ne gândim bine pe ce rută trebuie să mergem ca să fim în siguranţă. Am decis să venim spre Isaccea, asta am ales de pe hartă“, a povestit Emmanuel.
De luni până miercuri noaptea nu au dormit deloc
Ajunşi în vamă se simţeau pierduţi, nu ştiau încotro să se îndrepte şi ce vor face mai departe. Cu toate acestea, au simţit bunătatea românilor care se aflau acolo să îi primească şi să le ofere mâncare şi tot ce aveau nevoie. „Am văzut iubire în vamă, românii sunt foarte calzi şi ospitalieri. Ne-au oferit alimente, ceai, tot ce am avut nevoie. Eram foarte confuzi, nu ştiam încotro să mergem. Erau mulţi oameni care doreau să ajute. Însă mulţi spuneau că au cazare pe timp limitat, câteva zile.
Noi aveam nevoie să ştim unde urmează să mergem, ce urmează să facem, să avem o siguranţă. Când am ajuns în vamă ne-am simţit mai liniştiţi, scăpasem de acel peisaj în care văzusem bombe, explozii, tancuri. Apoi am întrebat în toate părţile: oameni, poliţie, pe cine am putut. Până când l-am întâlnit pe prietenul nostru, Aurel, care s-a oferit să ne ajute. Îi suntem foarte recunoscători. Tot ce aveam nevoie era siguranţa, să avem unde să punem capul şi să ne odihnim după ce am condus atât de mult. Abia miercuri noaptea, când am ajuns la Craiova am putut să dormim pentru prima dată de luni, de când am plecat de acasă. Am ajuns în Craiova datorită omului pe care l-am cunoscut în vamă şi care s-a oferit să ne ajute“, a spus Ayamido.
Vor să găsească un loc de muncă
Chiar dacă acum sunt încă sub şocul trăit în Ucraina, cei trei ştiu că trebuie să facă ceva pentru viaţa lor. Îşi doresc linişte, stabilitate şi vor să muncească. „În acest moment vrem să ne liniştim puţin şi apoi să ne gândim ce avem de făcut. Ne-am dori să se termine totul ca să ne întoarcem acasă, însă probabil acest lucru va dura foarte mult. Noi am terminat Facultatea de Medicină, încă nu profesam acolo. Aziza încă era la facultatea, studia. Din păcate, Ambasada Nigeriei din România nu ne-a rsăpuns la telefon până acum. Trebuie să aflăm cât mai multe lucruri pentru a şti ce avem de făcut. De-asta avem nevoie de ajutor din partea autorităţilor, pentru a ne îndruma. Nu ne dorim să fim nişte refugiaţi care stau în casă şi lenevesc.
Vrem să cunoaştem ce drepturi avem aici pentru că vrem să muncim. Poate ne vom orienta către o ţară vorbitoare de limba engleză, dar dacă avem posibilitatea să găsim de muncă aici, vom rămâne aici. Deocamdată, aici ne simţim în siguranţă, nu mai auzim zgomotul produs de bombe, de explozii şi de arme“, a mai spus Ayamido.
„Nimeni nu are nevoie de război, războiul nu aduce nimic bun“
După imaginile dezastrului pe care le-au văzut în Harkov şi în alte oraşe din Ucraina, cei trei nu sunt optimişiti că ţara lor va face faţă războiului. „Pentru noi, discuţia legată de război este una foarte delicată, nu vrem să mai vorbim despre acest lucru. Sincer, cred că pentru Ucraina este o luptă pierdută. Ucraina are nveoie de ajutor pentru a putea câştiga. E nevoie de ajutor din partea UE, NATO sau din partea oricui. Însă, dacă va primi ajutor probabil va începe cel de-Al Treilea Război Mondial. Şi cred că acest lucru se va întâmpla dacă cineva va încerca să ajute. Am văzut tancuri intrând în Ucraina, dar nu ştim de unde veneau. Dar, cu sinceritate vă spun, nu cred că este o idee bună ca cineva să intervină pentru că va avea de suferit şi mai multă lume. Nimeni nu are nevoie de război, războiul nu aduce nimic bun. Multe pierderi de vieţi, multe pierderi financiare. Putin, însă, este capabil de orice. Oricum, nimic nu va mai fi ca înainte. Totul va fi foarte greu de reconstruit“, a adăugat Emmanuel.
Oamenii care vor să fie alături de cei trei tineri fie pentru găsirea unei slujbe, fie pentru oferirea unui adăpost pe termen lung sau orice alt ajutor, pot lua legătura cu Asociaţia Ajutor Divin care se ocupă de ei, la numărul de telefon 0770 440 458. De asemenea, ne puteţi contacta pe [email protected] pentru a vă pune în contact cu ei.
Puteți dona pentru ei și pentru alți refugiați aici:
Asociatia AJUTOR DIVIN
RO40BTRLRONCRT0567731401 Lei
RO87BTRLEURCRT0567731401 euro
RO45BTRLGBPCRT0567731401 GBP
Citeşte şi: Spania trimite primul transport cu arme în Ucraina
