Acasă Local Joaca de-a Dillinger în comunism

Joaca de-a Dillinger în comunism

-

Cel mai recent film al lui Nae Caranfil spune o poveste despre care, dacă nu am şti că este reală, ar trece cu uşurinţă drept neverosimilă. În plin comunism stalinist, când oamenii erau arestaţi pentru un simplu zvon, are loc în plină zi, în plin centrul oraşului, o scenă decupată din filmele americane – un jaf armat asupra unei maşini de bancă. Autorii, prinşi o lună mai târziu, se dovedesc a fi foşti comunişti ilegalişti, evrei şi oameni cu poziţie socială importantă în societatea momentului (unul dintre ei fostul cumnat al ministrului de interne, temutul Alexandru Drăghici). Autorităţile iau o decizie surprinzătoare – realizează un film-reconstituire al spargerii în care rolurile principale sunt interpretate chiar de autorii spargerii.
Povestea, care a stat şi la originea unui film documentar semnat de Alexandru Solomon, l-a fascinat pe Caranfil deoarece deasupra ei pluteşte o întrebare al cărei răspuns ne este astăzi inaccesibil cu toate informaţiile despre caz care s-au păstrat – de ce? De ce aleg oameni cu trecutul lor, cu poziţia lor socială să facă un astfel de gest care, în condiţiile de atunci, echivala cu o sinucidere?
Pornind de la această întrebare, Caranfil construieşte propria lui poveste, care conţine acţiune, melodramă, dragoste, suspans şi care este o variaţie liberă pe temă dată. Este, de fapt, varianta lui Caranfil a poveştii de atunci. Desigur, el îşi permite o serie întreagă de licenţe, dar cine doreşte să vadă în „Closer to the Moon“ o reconstituire fidelă a evenimentelor de atunci greşeşte. Caranfil foloseşte evenimentele din 1959 ca pretext pentru a se întoarce la una dintre temele lui favorite, pe care şi-a construit şi „Restul e tăcere“ – filmul în film. Temă previzibilă în povestea de mai sus, ca urmare a documentarului realizat de Securitate, dar Caranfil face un pas mai departe şi introduce tema încă din deschiderea filmului. Spărgătorii se folosesc de trucul turnării unui film pentru a masca jaful. Ficţiunea care maschează realitatea deschide, astfel, filmul, şi îi indică spectatorului cheia în care povestea trebuie receptată. Prin urmare, nu trebuie să mire glamour-ul prezent în film (petreceri de Revelion demne de anii ‘30 în cenuşiii ani ’50), jocul dintre deţinuţi şi gardieni, faptul că unul dintre acuzaţi devine de facto regizorul sau comportamentul „bandiţilor“ în boxă, în momentul în care sunt condamnaţi la moarte. Filmul lui Caranfil se înscrie în zona dictonului lui Belu Zilber: „În România, comunismul va sta sub semnul lui Stalin şi al lui Caragiale“. Teroarea şi zâmbetul se împletesc într-un story care te ţine lipit de scaun şi te face să urmăreşti acţiunea cu sufletul la gură.
Desigur, pentru asta trebuie să accepţi convenţia pe care Caranfil o impune de la început – film despre comunismul româneasc vorbit în engleză.
Dincolo de toate libertăţile pe care Caranfil şi le ia când rescrie această poveste, el atinge partea profundă a semnificaţiei întregii întâmplări – motivul care îi determină pe eroi să acţioneze în acest mod rocambolesc – ficţiunea ca formă de prostest. Foşti ilegalişti ai Partidului Comunist, puşi în faţa unei realităţi care este îngrozitoare şi la construcţia căreia munciseră din plin, evrei prinşi într-o campanie antisemită, cei cinci (şase) autori găsesc formula ideală de protest – să le arate autorităţilor că în plin comunism jaful armat (una dintre tarele capitalismului) este perfect posibil. Că acţiuni ca în filmele americane cu gangsteri se pot petrece, şi pe străzile Bucureştiului anilor ’50.
Filmul lui Nae Caranfil este un omagiu adus modului în care ficţiunea ne poate apăra de agresiunea realităţii.

ȘTIRI VIDEO GdS

Viorica Dăncilă, prima reacție după raportul MCV

Premierul demis Viorica Dăncilă a spus, după publicarea raportului MCV, că atunci când ”preşedintele României intervine în Justiţie, nu putem vorbi de...