Poveştile adevărate nu stau la strada principală. Ele sunt ascunse bine pe uliţele lăturalnice, unde numai cei răbdători le pot găsi. Comuna Teasc nu face excepţie.
Cu o populaţie de 3.450 de locuitori, comuna Teasc începe să se pregătească pentru Crăciun. E 13 decembrie. În mai multe curţi, vezi câţiva bărbaţi în jurul unei mici podele făcute din scânduri, iar focul deja e făcut. Câinii latră la necunoscuţi, iar viaţa îşi vede de rostul ei. Pare, chiar, destul de simplă. Copiii nu au ore astăzi, maşinile merg pe drumul deszăpezit pentru care primăria plăteşte 30 de milioane de lei vechi pe an, cei bătrâni stau la coadă la bancomat ca să-şi scoată banii, iar cei care au solarii plantează sau chiar culeg roade. Alţii, mai puţin norocoşi, cioplesc, din lemn, linguri şi alte ustensile.
Casa-atelier a lui nea Costică
Nea Costică e un bărbat de etnie romă care trăieşte în satul Secui, unul dintre cele două ce alcătuiesc comuna Teasc. L-am găsit după ce ne-au îndrumat mai mulţi: şi primarul, şi preotul de la biserica din Secui, şi un sătean cu ochelari de soare care se-ndrepta spre „oraş“. Casa lui nea Costică, mai izolată faţă de celelalte, e dincolo de pod şi adăposteşte mulţi oameni. În jur de zece am numărat noi. El, nevasta şi copiii. Ne pofteşte în casa lui modestă, în care am observat, discret, trei camere, şi ne arată cu ce se ocupă el. E printre puţinii lingurari rămaşi în satul Secui din comuna Teasc. În aer miroase a lemn proaspăt, a lemn ars de la sobă şi a mâncare. „Nu mai e căutată (meseria – n.r.) cum era odată“, ne spune resemnat. Oamenii iau linguri de la el şi le vând la preţuri de trei ori mai mari. „De asta ne e şi nouă necaz, că ei nu ştiu să lucreze ca noi“. Meseria a învăţat-o de la taică-său, dar, din păcate, nu prea are cui să o dea mai departe. „Copiii nu prea vor să înveţe nici unul“, spune Costică în timp ce unul dintre băieţi îl priveşte de pe pat, cu o glugă pe cap. Măcar merg la şcoală.
În camera în care doarme, el şi lucrează. Ne arată tesla, scoaba şi toporul şi ne spune că lingurile prind viaţă, din mâna lui, din plută de Canada. Lângă el are cutii pline de linguri mici, ditamai linguroaiele de gem, spatulele de lemn, şlefuite, unele şi cu model pe ele. În curte, afară, băieţii lui mai mari taie lemne pentru foc. Ne retragem în linişte, iar nea Costică ne petrece până la poartă. Îi urăm, prin vântul care ne poartă vorbele, nişte sărbători care chiar sperăm să fie fericite.
În 2013, şcoală fără clasa întâi
La primărie, Cristinel Banu, edilul aflat la al doilea mandat, ne povesteşte despre situaţia copiilor din localitate. În cele două şcoli şi două grădiniţe sunt înscrişi 320 de elevi, respectiv 60 de preşcolari. Primarul ne spune, însă, că la anul nu va mai fi nici o clasă întâi. „Nu mai sunt copii nici la Teasc, nici la Secui. E prima dată când se întâmplă asta“, povesteşte el. Drumurile au fost deszăpezite bine la Teasc şi, chiar dacă s-a dat dispoziţie ca şcolile din Dolj să fie închise în ziua vizitei noastre, ele puteau bine-mersi să ţină cursurile. Cele patru instituţii de învăţământ din comună au încălzire centrală pe lemne şi sunt renovate. „Făcusem focul, învăţătoarele puteau ajunge, drumul e liber, nu era problemă“, spune primarul. Iar de Sărbători, ca în fiecare an, după cum aflăm, cu ocazia serbării, Moş Crăciunul primăriei va oferi cadouri copiilor.
Două biserici stau de veghe în satele Secui şi Teasc, ambele monumente istorice şi ambele păstrate într-o stare exemplară, faţă de ce-am mai văzut prin judeţ. Ambele au hramul Sfântului Nicolae, iar cea din Secui e construită undeva pe la 1840, deşi pe pictura de la intrare scrie că e pusă pe locul unui aşezământ mult mai vechi. Părintele Marius Preda, care slujeşte aici de şase luni, ne spune că locaşul a fost resfinţit în 2002. De la picturile păstrate foarte bine mai atrag atenţia, înăuntru, aerul condiţionat, sistemul de sonorizare şi bradul.
„Tinerii de la întâlnirile noastre l-au împodobit“, spune preotul, zicându-ne că, săptămânal, are loc o cateheză cu tinerii şi copiii comunei; o întâlnire în care se învaţă despre religia creştină, sub formă de întrebări și răspunsuri. Părintele spune că-i o bucurie să aibă biserica plină, fie ea cu tineri sau cu bătrâni. Se spune că, înainte, biserica a fost ridicată special la marginea satului, lângă Jiu, fiindcă de ea se deserveau şi cei care traversau râul special pentru asta de la Ţuglui.
Sporturi de iarnă în Teasc: fotbalul şi solariile
Comuna are trei echipe de fotbal şi trei asociaţii sportive: două la Secui şi una la Teasc. Toţi jucătorii sunt copii ai satului. Primarul e fanul fotbalului, după cum recunoaşte, iar în spirit de glumă ne spune că „duminica mă găsiţi la fotbal, şi pe nevastă şi copii la biserică“. Spune că nu-i antrenor, dar că-i place să se ocupe de copii, să-i mai înveţe câte ceva. „E cea mai mare densitate de fotbalişti pe metru pătrat aici“, ne mai zice, râzând.
Pe lângă alergatul mingii pe vremea asta, oamenii din Teasc mai practică un sport, ce-i drept, rar întâlnit. Că pe vremea asta nu prea-ţi mai vine să ieşi din casă, darămite de plantat. Şi, totuşi, lumea plantează. De-a lungul şi de-a latul comunei, odată la câteva case, îţi mai sare în ochi câte un solar. Nu sunt toate funcţionale, ca să spunem aşa; unele mai au folia luată de vânt, iar altele sunt primenite, dar n-au (încă) nimic plantat. Găsim, totuşi, după şapte drumuri şi patru-cinci telefoane, două solarii: unul în care s-a pus, de curând, salată, şi altul din care o femeie tăia salata mare-mare şi o punea în cutii, ca să o trimită la piaţă. Primul solar e al lui Ion Badea, de 69 de ani, care se-ngrijeşte de el împreună cu familia. „Am început să scădem, aproape ne gândim să renunţăm“, zice el. Povesteşte că iarna trecută se trezeau de două ori pe noapte şi trăgeau cu teuri ca să dea zăpada jos de pe solar. Le urăm noroc ca anul ăsta să nu mai fie nevoie. În al doilea solar, care deja produce, am găsit-o pe doamna Ana. Familia ei are, în total, şase solarii, iar în acesta, printre rândurile căruia ne-am plimbat şi noi, creşteau salată, salată creaţă şi ceapă verde. Ni se face, brusc, foame, aşa că plecăm, ca să nu-i mâncăm femeii toate roadele.
„Oamenii sunt mai speciali“
Căminul cultural e următorul pe lista autorităţilor locale. El trebuie reabilitat, dar primarul se gândeşte şi la nişte împăduriri, o investiţie pe termen lung pentru această comună. Pe cele 3.500 de hectare de teren agricol, solul e afurisit şi nisipos şi nu prea se face nimic, dar, ne spune primarul, e bine că au nisip pentru iarna asta: „Cât vrei? Cinci tone, zece tone? Îţi dau eu!“. Comuna mai are şi două staţii peco, o fermă de găini şi ouă ecologice, o filială a unei bănci, o societate de dezmembrări auto, dar şi una de confecţii metalice.
Dincolo de atâtea firme şi societăţi, nu trebuie uitată, însă, partea umană. Pentru asta, îl cităm pe un om care a descris cel mai bine realitatea, întrebat fiind ce-i mai special în Teasc: „Oamenii sunt mai speciali. Condiţiile vitrege în care trăiesc şi cum se chinuie să facă ceva. Asta îi face speciali“.
