La nici două săptămâni după ce posturile de poliţie comunală au fost reînfiinţate, GdS încearcă să vă spună câte ceva şi despre condiţiile în care cei care veghează la siguranţa cetăţeanului îşi desfăşoară activitatea
Dacă treceţi pe lângă Secţia de Poliţie Rurală nr. 3 Bucovăţ, vi se va părea că arată ca oricare alta: vopsită în alb, mâncată un pic de trecerea timpului, cu două-trei sticle de plastic aruncate pe jos, cu câteva detalii albastre care respectă însemnele oficiale ale clădirilor care îi adăpostesc pe cei ce protejează siguranţa publică. Totul pare normal din exterior, în afară de gardul din spatele clădirii care, parţial, nu există. Puţini ştiu, însă, în ce condiţii de lumea a treia se luptă aceşti oameni cu infracţionalitatea, criminalitatea şi alte pericole ce pândesc orice societate.
Trei cămăruţe sunt date spre folosinţă în clădirea poliţiei din Bucovăţ. Una este camera de primire, deloc primitoare, unde, pe o masă, stă o Biblie. Se pare însă că nici Dumnezeu şi nimeni în afară de poliţişti şi cetăţeni n-a mai trecut de mult pe acolo. Aflaţi în semiîntuneric, am aflat că se luase curentul şi, după cum recunosc mai mulţi, se ia zilnic. A doua cameră, luminată mai mult natural, este cea în care două compartimente îşi îndeplinesc atribuţiile: secretariatul şi criminalitatea judiciară, unde coordonator este inspectorul principal Marius Bărbulescu, totodată vicepreşedinte al Sindicatului Poliţiştilor Doljeni. A treia cameră – încuiată – este biroul şefului de secţie, comisar-şef Constantin Rezeanu, care la momentul vizitei GdS era în concediu.
Ancheta din maşină
Această secţie funcţionează după o autorizaţie care a expirat în 2010, unde scrie negru pe alb că maximum trei persoane îşi pot desfăşura activitatea. Acestea trei sunt, însă, 12 în ziua de azi, iar până la 1 septembrie fuseseră 30. Ironic atunci când ne gândim că 12 persoane – şi 30, câte au fost în trecut – nu au nici măcar un grup sanitar corespunzător. „Simt nevoia să mă spăl pe mâini sau să trag apa, ca la orice toaletă normală“, a spus Marius Bărbulescu frecându-şi mâinile. De pe un geam al biroului cu duble atribuţii se vede… haznaua. În faţa secţiei, explică Marius Bărbulescu, sunt două ţevi pe sub pământ la o distanţă de doi metri de gard, una de apă şi una de canalizare. „3.000 de lei, treizeci de milioane, atât costă să facem două grupuri sanitare care ar fi gata într-o săptămână. Nu avem nici măcar o chiuvetă“. Şi, deşi s-au zbătut ca să aibă unde se spăla pe mâini şi unde trage apa, inspectoratul i-a anunţat că nu sunt fonduri.
Ne întoarcem în biroul unde, teoretic, ar trebui să se desfăşoare anchetele, că doar este, pe jumătate, compartimentul de criminalitate judiciară. Pe un alt geam – căci încăperea are două – Marius Bărbulescu ne arată ceva cu degetul. Dă perdeaua înnegrită din faţa ferestrei şi lasă să se vadă o maşină roşie, „camera de interogatoriu“. „Asta este maşina mea. Aici fac eu anchetele“, recunoaşte el, fiindcă există cazuri în care discuţiile trebuie purtate între patru ochi cu oamenii implicaţi. Iar în camera cu duble atribuţii, ei bine, mai e o pereche de ochi. Şi lumea nu prea e slobodă la gură sub atâtea priviri.
Biroul, cuierul, calculatorul, imprimanta, scaunul, ceasul, chiar şi un ventilator ce ţine loc de aer condiţionat au fost aduse de Bărbulescu. „Dacă nu veneam cu ele, nu aveam nimic. Nu vreau condiţii de cinci stele. Dacă iau înapoi tot ce am adus, nu mai am cum să lucrez. Şi, chiar şi cu ele, acum nu avem curent. Dacă vreau să redactez ceva, ce fac?“. Revenim, deci, la epoca pixului într-o eră tehnologizată numai aparent. Deodată, un calcultor începe să vâjâie. A venit curentul. Cineva acolo sus a auzit, probabil, despre ce vorbeam.
Calul „infractor“ din curtea poliţiei
În curte, lângă maşina unde se fac anchetele, proprietarul ei ne povesteşte despre copilărie, cai şi buruieni. „Mi-am ales meseria asta din pasiune; de la cinci ani visam să alerg după hoţi şi să-i prind“. Luni, însă, ne spune Marius Bărbulescu, a prins un cal în curte, care nu era infractor, ci vizitator, pentru simplul fapt că secţia nu e împrejmuită corespunzător. Cum zice vorba „din lac în puţ“, la Bucovăţ dai din uliţă în curtea poliţiei. Tot luni, continuă acesta, au chemat un om, pe care l-au plătit cu un pachet de ţigări, ca să le facă ordine în curte. „Ajunseseră buruienile până la geam, ne mâncau şerpii“. Asta e altă problemă aici. Timp de şase luni, cei ce lucrează aici au plătit câte zece lei pe lună pentru a angaja o femeie care să se ocupe de curăţenie. Acum, însă, nu mai fac asta, căci „nu se mai poate“.
Minunatele condiţii, puse evident între ghilimele, continuă la etaj, căci ce secţie ar fi dacă n-ar avea etaj? Patru camere stau ca după război aşteptând să le amenajeze cineva. O sală de şedinţe – unde chiar se mai ţin şedinţe – are o masă prăfuită şi nişte scaune cu placajul cojit. Miroase a praf şi a încă ceva. Nu ne dăm seama a ce. Altă cameră, care ar putea fi birou, are o măsuţă cu o hartă întinsă pe ea. Lângă, ar putea fi camera cu toaletă şi chiuvetă, iar, în fine, lângă scări, este – fiţi pregătiţi – „bucătăria“ – unde câteva sticle stau pe masă, în compania unei farfurii ce adăposteşte, credem, un cârnat uitat de ceva vreme. Probabil el mirosea, căci n-am avut curajul să ne apropiem. Peisajul e dezolant pentru o secţie de poliţie, de la care ne aşteptăm la rigurozitate şi ordine.
Pentru toate acestea şi multe altele, Sindicatul Poliţiştilor Dolj a depus un memoriu la corpul de control al Ministerului Administraţiei şi Internelor. „Vrem să credem că mai sunt oameni pe care îi interesează“, a spus Marius Bărbulescu, care a fost numit şi „ţigan“, spune el, fiindcă a avut curajul să comenteze despre aceste condiţii. Până la următoarele măsuri, poliţiştilor nu le rămâne decât să creadă. Mai degrabă în Biblia din camera de primire, căci aceea e mai la îndemână.
