Interviul cu omul de cultură Dan Puric a avut loc în biroul său de la Compania de teatru „Passe-Partout Dan Puric“ din Bucureşti înainte de protestele din România din ultimele zile.
– Sunteţi o personalitate plurivalentă, publicul român cunoscându-vă în diferite ipostaze. Domnule Dan Puric, dacă ar fi să vorbiţi despre dumneavoastră, cum v-aţi cataloga: actor, regizor, pantomim, scriitor…?
– Eu aş lăsa-o aşa…Cum zice olteanu’: las-o încurcată, bine că-i vie! În ce sens? Are o percepţie teribilă românul ăsta şi o alergie la graniţe, la delimitări. Celălalt merit, acela de a identifica, de a pune etichete, aparţine civilizaţiei apusene. Mie-mi place Răsăritul… Apropo de spaţiul ăsta al Olteniei: îmi aduc aminte de o remarcă teribilă a lui Petre Pandrea, vizavi de Nae Ionescu şi care se leagă foarte mult de această întrebare. Să reamintim cititorilor dumneavoastră că Petre Pandrea era un gânditor de stânga, iar Nae Ionescu de dreapta, în vremurile acelea, când totul era clar şi unde lucrurile erau normale, fireşti… Petre Pandrea avea o inteligenţă şi un instinct extraordinare, dar a spus undeva că Nae Ionescu are celula anarhică românească, ţărănească. În ce sens? Că ţăranul român spulberă orice încercare a omului de a face un sistem absolut şi că el îngenunchează, de fapt, numai în faţa absolutului, care e Dumnezeu, nu în faţa unor sisteme. De aicea, Nae Ionescu spunea că el nu-şi face un sistem, că nu vrea să-şi bată singur cuie la capacul coşciugului. Aşa e şi cu identificarea aceasta, în ceea ce mă priveşte… Nici nu ştiu dacă e plurivalentă… Dar organică este. Am simţit nevoia să refac nişte câmpuri distruse. Ştiţi că la un accident de maşină dacă, la un moment dat, pe circuitul cortical, anumite zone sunt afectate, (funcţiile acestora – n.r.) le preiau celelalte zone neafectate. Aşa sunt şi eu. Faptul că m-am apucat de un discurs public este din setea şi nevoia de a spune public anumite lucruri, în contextul în care nu prea le spune nimeni. Faptul că m-am apucat să le fac în limbajul tăcerii este dorinţa mea de a universaliza spiritualitatea românească.
Nu noi suntem vinovaţi în istorie
– Pentru acest discurs public sunteţi foarte apreciat, mai ales că aceste conferinţe ale dumneavoastră, ţinute în ţară, sunt pe teme de mare profunzime culturală. Cum vedeţi renaşterea spirituală a poporului român, pentru care „ardeţi“ cu atâta dăruire?
– E un paradox în vremurile prezente, în sensul că orice om cu privire limpede, lucidă, realistă vede starea de degradare şi de seism moral prin care trece ţara. E fără precedent… România este, cum să zic, aproape distrusă! După 50 de ani de comunism şi vreo 20 şi ceva de ani de improvizaţie criminală post-comunistă, cu ajutor pervers dat de Occident, de întreţinere a unor guverne marionete care aproape au distrus acest popor, toate datele ar fi să dispărem din istorie. Îmi aduc aminte de o cugetare a lui Karl Jaspers… În perioada postbelică, imediat după înfrângerea Germaniei, Jaspers a sesizat această distrugere totală a Germaniei şi a constatat că, din cauza problemelor post-război – oamenii nu aveau ce să mănânce -, orizontul scriitorilor devenea din ce în ce mai mic. Oamenii erau ocupaţi numai de supravieţuire. Şi, cu toate acestea, zice Karl Jaspers, omul are nevoie de o idee calmă, în plină deznădejde ca să se refacă. Şi zice Jaspers: abia acum am putea pune premisele de refacere morală a poporului german. Iată că au trecut atâţia zeci de ani şi poporul german, care atunci era o problemă a Europei, acum conduce Europa! Şi Europa e o problemă a Germaniei. Deşi pare oarecum paradoxal, eu cred că şi în România ar putea avea loc un asemenea fenomen… Prin întâlnirile pe care le am cu oamenii, prin gradul acesta de tărie morală pe care ei nu-l spun pe nici un fel de baricadă sindicalistă, ci au un fenomen de rezistenţă aproape carstic, eu intuiesc că poporul român se reface. Avem toate datele… Abia acum poporul român – nu zic populaţia – începe să-şi dea seama de: trişarea şi escrocheria puterilor occidentale, mafia de tip autohton, agresivitatea politică internaţională asupra acestei ţări. De fapt, nu-i o noutate… Dacă am citi o pagină de la Radu Rosetti cu Moldova pe la 1850, vedem cum s-a descurcat acea „căruţă cu ţărani geniali“, cum spunea Petre Ţuţea, care a ţinut în şah imperii, cu suzeranitate otomană, protectorat rusesc şi cu conducere fanariotă. Deci, din trei părţi atacată! Eu mă mir cum am rezistat. Cred că, genetic, avem o forţă teribilă. Ţăranul român a rezistat tot timpul. El era să iasă din istorie în clipa când i s-a luat pământul, deoarece nu mai avea definiţie. Să nu uităm că astăzi noi vorbim de o altă formă a ţăranului român: terminat, dus în oraş, fugit în Spania, în Italia…Şi, totuşi, ţăranul acesta, chiar fără pământ, are ceva în el. Uitaţi-vă când se întoarce, de sărbători, conform tradiţiei, în ţară. Este întrebat: de ce veniţi? Ăia n-au tradiţie, răspunde el. Eu am fost printre ei, în afară. Şi-au cărat biserica în spate! Neamul românesc are o tărie a lui. Nu trebuie să fii idealist, utopic, ci trebuie doar să vezi…Tot de la ţăran vezi şi înveţi. Dacă te apuci de agricultură şi dai cu sapa în pământ şi sare sapa, nu blestemi pământul, ci dai mai tare. Asta fac eu, dau mai tare!
– Pe o stradă din centrul Craiovei, pe un perete se află postată o întrebare: „Ce se întâmplă cu noi?“. Chiar aşa, ce se întâmplă cu poporul român, la acest început de an 2012, domnule Puric? Românii sunt trişti, dezamăgiţi, săraci… Cine-i salvează, o nouă revoluţie?!
– Nu vă puneţi baza pe o asemenea soluţie. Revoluţiile le fac comuniştii! A se vedea Revoluţia Franceză, Revoluţia Bolşevică… Creştinii nu fac revoluţii. Când a fost Noica la Paris, săracul, urmărit de securitate, s-au răţoit la el Mircea Eliade, Virgil Ierunca, Monica Lovinescu… Doamna Monica Lovinescu, într-unul din volumele de amintiri pe care le-a scris, povesteşte un capitol semnificativ. Lui Noica i s-ar fi cerut de prietenii lui din Occident amintiţi mai sus să facă o rezistenţă politică în România. Hai să ne gândim: cum să faci rezistenţă politică în vremea lui Ceauşescu? Şi Noica le-ar fi zis aşa: „Voi vorbiţi fiecare cinci minute, apoi voi vorbi eu 20 de minute“. Şi în ălea 20 de minute le-a zis următorul lucru: „Nu prin rezistenţă politică se salvează România, ci prin DĂINUIRE“. România se face bine, moral, punându‑se pe picioarele ei creştine. Ea se întoarce către esenţă. De acest adevăr am vorbit şi în ultima mea carte publicată, „Fii demn“. De exemplu, una din mişcările care trebuie făcute este întoarcerea, cunoaşterea şi conştientizarea dimensiunii martirice a acestui neam. Nu noi suntem vinovaţi în istorie, sunt alţii. Noi suntem victime. Trebuie, în primul rând, să ne reclamăm public această demnitate…
Un neam nu poate dăinui decât prin jertfe
– Cum o faceţi dumneavoastră! Pentru că, aşa cum o spuneţi într-o carte, sunteţi un mărturisitor… Mărturisiţi salvarea şi renaşterea poporului român prin credinţă.
– Ştiţi cum sunt eu acum în România? E povestea cu… acela, nebunul lui Confucius. Marele filosof s-a pomenit, la un moment dat, cu un nebun în spate care striga aşa: „Uite-l pe ăla care ştie că nu se mai poate face nimic şi, cu toate astea, continuă!“. De aceea Confucius a rămas în istorie, pentru că valoarea nu se supune istoriei, ci propriului ei destin. Dar eu nu sunt Confucius… Cum sunt eu? Apropo de nebuni: eu sunt ca acel nebun care se afla într-un salon într-o poziţie specială, cu un picior în aer şi pe care doctorul îl întreabă: „Ce faci aici?“. La care nebunul răspunde: „Sunt veioză!“. La care doctorul dă ordin ca asistenţii medicali să-l ridice, neştiind că această acţiune va declanşa revolta întregului salon cu pacienţi internaţi… Doctorul, disperat, îi întreabă: „Ce aveţi, de ce v-aţi revoltat?“. Şi nebunii i-au răspuns:„Pentru că ne-ai luat lumina!“. Ăsta este raportul meu cu poporul român…
– În această carte de care faceţi vorbire acum, „Fii demn“, printre altele, scrieţi extraordinar nu numai despre martiraj, ci şi de jertfă. Credeţi că mai e nevoie şi acum în România de alte jertfe?
-Un neam nu poate dăinui decât prin jertfe. Iar un neam care a dat martiri nu poate să dispară din istorie. Noi, românii, care am dat martiri, o să dăm în continuare. Sub altă formă.
-Pe un forum, cineva v-a catalogat ca fiind un fel de Robin Hood modern! De ce credeţi că v-a denumit astfel?
– A simţit bine… El, sau ea, s-a prins că eu fac un fel de haiducie! Adică, ăsta, adică eu, mai vine pe la televizor din an în Paşti, mai face câte o conferinţă… Da, a zis foarte bine respectivul sau respectiva pe forum. Eu fac un fel de haiducie. Aşa şi este.
– Aveţi o voce singulară, sunteţi un luptător, dar, la un moment dat, aşa cum dumneavoastră aţi afirmat undeva, v-aţi simţit izolat. Pe cine aţi deranjat? Acum sunteţi la fel de singur?
– E un fel de paradox. Eu sunt singur, o altfel de vocaliză în contextul intelectualităţii româneşti, dar asta nu înseamnă că, pe lângă alte multe conştiinţe, nu există în ţara asta intelectuali de mare valoare… Poate nu toţi au harul acesta al ieşirii în public. Sunt oameni care gândesc bine, sunt de o discreţie excepţională. Ei participă, poate, cu mai mult decât fac eu la această rezistenţă de dăinuire prin cultură. Eu mă refer însă la acea categorie de intelectuali, eşalonul şase, vânduţi, pe burse, străinătăţii. Aceştia au creat un spaţiu dilematic, acolo unde erau certitudini. Konrad Lorentz,marele etolog, a spus că, odată tradiţia distrusă a unui popor, tânăra generaţie nu va mai avea un canal de comunicare culturală cu vechea generaţie. Nici vorbă să se mai identifice cu ea! Ba mai mult, zice Konrad Lorenz, această tânără generaţie va privi la cei vârstnici ca la un grup etnic străin pe care îl va trata cu sentimente de ură naţională.
Cunoaşterea tainică este dată de credinţă
– De ce a uitat românul să mai viseze?
– Nu a uitat, nu i se mai dă voie. Şi atunci visează pe ascuns. Dacă noi n-am mai visa, nu am mai exista. Capacitatea românului de a vedea cu ochii deschişi dincolo de realitate se numeşte adevăr. Românul are o calitate, după părerea mea, fantastică: nu se lasă corupt total de realitate. Este exemplar din acest punct de vedere răspunsul pe care l-a dat un ţăran român în vârstă de 87 de ani când a fost întrebat de un reporter de televiziune: „Bre, ştii că am intrat în Comunitatea Europeană?“. Răspunsul: „Ştiu, măi nepoate… Problema este să vedem cum ieşim şi din asta!“.
– Da, am găsit relatarea şi în cartea dumneavoastră recentă, „Fii demn“. Apropo de percepţiile acestor români: care sunt cele mai importante lecţii pe care le-aţi primit de la oamenii simpli din România, ţăranii?
– Păi, iată ceea ce am spus mai înainte… Apoi, baba de la ţară care, fiind întrebată ce-i aia gripă aviară, a spus: „Ce să fie? Sunt doi oameni în alb care-mi omoară mie găinile“. Ea şi-a dat seama de escrocheria internaţională. Iar specialiştii noştri în virusologie, care au apărut la televizor, nu şi‑au dat seama sau, pesemne, au vrut să vândă vaccinul. Şi cu gripa porcină a fost la fel. Şi-l vezi pe ţăranul nostru, cu patru clase primare, care intuieşte necazul… Este, cum zice Sf. Simeon Noul Teolog – cunoaşterea tainică. Baba aia a avut cunoaştere tainică! Ea nu are două facultăţi la Harvard sau Sorbona. Ea a stat în ogradă. Şi a văzut că ăia în alb, care au venit să-i sufoce găinile, nu erau nici turci, nici fanarioţi, nici sovietici, nici comunişti autohtoni… Erau alte ciudăţenii, dar a intuit că sunt escroci. Ei, baba aia avea cunoaştere tainică. Iar cunoaşterea tainică este dată de credinţă.
– Care sunt riscurile care ameninţă România de astăzi? Mă refer la ameninţările la adresa fiinţei neamului românesc, venite din interior?
– Să ne dezicem de propria noastră condiţie. În clipa în care începe să ne fie rușine de faptul că suntem români, suntem în riscul definitiv de a ieși din istorie. Să ne dezicem de noi înșine. Asta este prima eroare. Am căzut în neant… În rest, nu mă interesează ce fac ăia de dincolo, ăia sunt rechini. Nu mă interesează tumora, ci țesutul sănătos. Când țesutul sănătos renunță să mai fie… sănătos și vrea să fie tumoră cancerigenă, atunci intră în molul globalizant. Și acesta este riscul…
– Ați afirmat că Brâncuși, dacă ar fi rămas în România, ar fi făcut sculpturi în restaurant…Dumneavoastră ați lucrat în baruri de noapte pentru a vă câștiga pâinea… Aceasta să fie soarta artistului român? Suntem tributari mitului că nimeni nu este profet în țara lui?
– Sigur că da. Mai mult de-atât, România are o tradiție în a-și sugruma valorile. Îmi aduc aminte de ceea ce a spus principesa Ileana, arhiducesă de Austria, deci fata Reginei Maria, înainte să plece din țară… Era cu părintele Arsenie Boca și spusese o chestie extraordinară, și anume că România este singura țară din lume unde succesul n-are…succes! Este ceea ce mi-a zis mie nea Gigi Dinică, Dumnezeu să-l odihnească în pace, când a venit Michael Jackson în România. Tot Bucureștiul s-a dus să-l vadă, numai el nu. Stătea la terasă cu o sticlă de vin… Îi zic: „Nea Gigi, nu te duci, domne, să-l vezi pe Michael Jackson?!“. Cu vocea-i baritonală, mi-a spus: „Nu mă duc, mă!“. Eu insist: „Dar de ce, nea Gigi?“. Iar Gheorghe Dinică mi-a răspuns: „Dacă se năștea aici, în România, cânta «La Gogoșaru!»“… Deci, în România trebuie să fii de două ori mai atent. Nu numai că faci valoare, dar trebuie s-o aperi. Aliatul meu cel mai mare nu este intelectualitatea… Uitați-vă la cartea aceasta, „Fii demn“. În două luni s-a vândut în 33.000 de exemplare… Este best-sellerul României. Alte cărți ale mele s-au vândut în 150.000 de exemplare. Revenind la „Fii demn“, ultima mea carte publicată: nu există decât o singură recenzie, a domnului Răzvan Codrescu. Criticii noștri, alți intelectuali n-au scris nimic despre ea…
– Credeţi că deranjați și astăzi?
– Da, deranjez…
– Și care va fi următoarea carte a lui Dan Puric? Ce aveți în lucru?
– Eu nu sunt, în primul rând, un scriitor… Eu sunt, cum a zis bine băiatul acela pe forum, Robin Hood. Îmi ascut încă o săgeată! Să văd ce ticăloșii se mai fac în țara asta și …
– 2012 este un an greu, de criză încă, alegeri…
– Vai de mine, vedeți-vă de treabă, nu e nici o criză!…Viclenii ăștia, oculta asta internațională care se ocupă cu crizele, provoacă aproape totul. Să fim sănătoși, să nu avem parte de boli, să ne bucurăm că ridicăm o mână, să fim prezenți față de Dumnezeu. Nu e important că vine anul peste noi. Ce facem noi cu acest an e important. Un om fără credință se lasă mutilat de timp și de vremuri. Unul cu credință transfigurează el timpul… Vorbeam de anul acesta 2012. Pe mine mă intereseză să fim prezenți lângă Dumnezeu, nu altceva… Eram la Lyon, cu un monah dominican. Domnul Dănuț, mi-a spus acesta, vreți să-l faceți pe Dumnezeu să râdă? Da, părinte, i-am răspuns. Și monahul spune: Ei, povestiți-i de planurile dumneavoastră!…
– La sfârșitul anului trecut, Ion Țiriac a declarat că în sport am ajuns o țară subnormală și că ar trebui s-o luăm de la zero. Îi dați dreptate, credeți că numai în sport a valabilă această afirmație?
– Domnul Ion Țiriac e o personalitate competentă… Afirmaţia e din propria lui parohie, din domeniul pe care îl cunoaşte cel mai bine, știe ce vorbește. Eu pot să spun la fel, la mine, în teatru. E cancer în România, sunt degenerări metabolice peste tot, în cultură, în biserică, în sport ș.a.m.d. Se cade, cum să zic, ca piesele la domino, una după alta. Are perfectă dreptate Ion Țiriac… De aceea sunt eu aici. Știți la ce e bun poetul pe vreme de secetă? Ca să aducă aminte că este nevoie de ploaie.
Gânditorul de la Hamangia este pecetea noastră
– Și totuși, iubiți poporul român și figurile sale emblematice: Brâncoveanu, Eminescu, Racoviță, Brâncuși. Cum vedeți dumneavoastră minunea prin care acest popor mult încercat s-a salvat în istorie și a dat mereu valori respectate în cele mai îndepărtate colțuri ale lumii?
– Cred că este vorba, alții au sesizat, de un geniu creștin al românilor. Ei nu suferă de damblaua misiunii creștine, nu umblă din casă în casă cu stegulețe, chemând oamenii la biserică: veniți să vorbim despre Iisus. Românul n-are boala aceasta, el își vede de ale lui. Nu e defensiv, nici ofensiv. Știți de unde ni se trage chestia asta? V-ați gândit vreodată că noi suntem neam de oieri, de păstori? Strămoșii mei au plecat, din Gorj, pe la 1870, în Dobrogea. Am acte acasă de pe vremea sultaniei din Dobrogea. Ce face păstorul? Are timp să privească cerul. Privind cerul, el este meditativ, gândește. Probabil știți că vlah înseamnă și netot, adică mai greoi la minte. Vlahii nu puteau să articuleze prea mult cuvintele… De ce? Stând mult în singurătate, nu articulau. Dar nu înseamnă că nu gândeau. Mare atenție: capacitatea de tip meditativ a acestui popor a scos la suprafață gânditorul… Gânditorul de la Hamangia este pecetea noastră. Sensibilitatea asta de tip răsăritean este, cum să spun, evidentă. Românul are un raport total cu infinitul, bazat pe înțelepciune. Și nu fanatic. Ernest Bernea l-a întrebat pe țăranul român: ce e viața? Și acesta i-a răspuns: „viața-i…viață, dar e și multă nălucire în jur!“. Vă daţi seama? Ţăranul român a avut timp să vadă nălucirea. Deci, pentru el istoria este o margine a timpului. El este în istorie, cum zice Mircea Vulcănescu – din virtualitate iese când îi ajunge cuțitul în os. În rest, el știe că e…meteorologie. Și atunci, pe de-o parte, se panichează la nivel de populație, dar românul, în esența lui, știe că istoria este trecătoare. Dacă n-ar fi știut că este trecătoare, s-ar fi apucat să facă o aberație, în care credea Cioran. Adică să facă istorie. Poporul român n-a făcut istorie. Și așa a rezistat, a boicotat istoria… Noi trebuie să boicotăm și de data aceasta. Suntem o țară care are de toate în interior. E o țară care la fiecare 20 de kilometri își schimbă relieful. Nu mai gășești așa ceva în toată Europa. El știe că are de toate. El nu vine din pustă sau din stepă să fie cuceritor sau să stea pe trei bolovani, ca englezul. Și să urce pe corabie. N-are de ce să plece. Aici are de toate. El știe însă că trebuie să-și păzească și chestia asta. Pare o indolență. Nu este o indolență, ci este un dat al firii. Gândiți-vă că în Dobrogea au fost – şi încă sunt – 16 etnii, la fel mai multe etnii sunt în Banat, în Ardeal. Iar ca oamenii să convieţuiască civilizat nu a fost nevoie de prezenţa unui comisar european care să le vorbească de multiculturalitate. Românul a avut sfânta înţelepciune de a spune: „câte bordeie, atâtea obiceie“.
De câte ori mă gândesc la Oltenia, mă gândesc la o tărie românească
– Cum se vede Craiova din Capitală? Dar Oltenia dragă lui Dan Puric?
– Când mă duc la Craiova, eu nu văd blocurile alea socialiste, jegoase, care sunt și în București. Eu văd casele boierești, văd ulițele. Îi văd pe oamenii care, pe frig, au venit la recitalul meu, „Visul“, să vadă un singur… Puric. De ce au venit oamenii aceia, pe frigul acela teribil, să mă vadă?Înseamnă că ei au ceva neîntinat. Eu n-am avut reclamă la recital. Înseamnă că ei mă intuiesc, mă adulmecă… Sunt câini buni ciobănești, știu unde e ursul, știu unde-i lupul, dar știu și unde-i oaia. Iar cu jigodiile nu discut! Oltenia o văd ca pe o tărie. De câte ori mă gândesc la Oltenia, mă gândesc la o tărie românească. Te gândești că olteanul este un bun afacerist, că are și alte competențe teribile, dar are, cum ziceam, o tărie. A dat eroi, a dat sfinți. Bucățica aceea de pământ a dat și voievozi. Mihai Viteazul a plecat din Oltenia,nu de la Bruxelles! Asta-i o tărie fundamentală. Păi, te joci cu așa ceva?! Pui în discuție dilematică dacă Mihai a fost ori Viteaz, ori… Mihai?…
– Aş vrea să revenim asupra lui Brâncuşi…
– Ştiţi cum e Brâncuşi? Vorbind despre „Coloana Infinitului“, îmi aduc aminte o expresie celebră a lui Rene de Chateaubriand: „O coloană înălţată într-un deşert seamănă cu o idee măreaţă în mijlocul unui popor distrus“. Acesta a fost Brâncuşi. Nu s-a sfiit să ridice o Coloană… într‑un popor care a fost distrus. După 1916, noi am fost făcuţi praf, am fost masacraţi! Ţăranul român a intrat sub pământ, a muşcat pământul… a devenit glie. Şi s-a întors el, Brâncuşi, de la Paris şi a făcut acea Coloană a jertfei fără de sfârşit. Ce dragoste, ce percepţie profundă a ţăranului ăstuia genial, Brâncuşi! Dacă nu l-aş avea pe Brâncuşi, aş fi un zero… Dacă nu l-aş avea pe Eminescu, aş fi un zero…Noi, românii, avem stâlpi, avem modele. Te racordezi la aceşti stâlpi şi dintr-o dată îţi creşte temperatura!
