Reformarea şcolilor, manuale alternative, metode moderne de predare, metode interactive, metode moderne de evaluare, problematizarea în predarea unei lecţii, legătura învăţământului cu practica sunt sintagme pe care le auzim frecvent, sintagme pe care le folosesc de multe ori în activitatea mea. Peste puţin timp începe un nou an şcolar, un nou an universitar şi, aproape în fiecare an, îmi pun întrebarea ce trebuie să schimb pentru ca prelegerile mele să fie accesibile, instructive, legate de viaţa reală. Aşa mi-am adus aminte de craioveanul… Alexe Marin.
Incursiune biografică
Alexe Marin s-a născut pe 17 august 1814 ,la Craiova. Primele clase primare le-a urmat la Slatina, sub îndrumarea lui Gheorghe Ardeleanu. Lipsa cadrelor didactice, dar şi isteţimea lui Alexe Marin fac ca acesta, deşi avea numai 11 ani, să primească sarcina de a-l ajuta pe învăţătorul Gh. Ardeleanu la desfăşurarea activităţilor didactice, iar după un an, în 1826, când avea 12 ani, să primească dreptul de a preda la clasa I. Se face repede remarcat în lumea dascălilor de şcoală şi este transferat în 1832 la Craiova, apoi, în 1834, la Şcoala primară de pe lângă Colegiul „Sfântul Sava“ din Bucureşti, ca profesor suplinitor. În paralel, urmează şi el cursurile din clasele superioare ale Colegiului, organizat de Gheorghe Lazăr pe trei grade, începând cu şcoala primară, apoi învăţământul mediu şi continuând cu învăţământul superior, universitar. În 1838, Alexe Marin este numit profesor titular la clasa a IV-a.
În lumea marilor dascăli
Timp de cinci ani, între 1845 şi 1850, se perfecţionează la Paris, în domeniul ştiinţelor naturale. Pasionat şi tenace, îşi formează o cultură enciclopedică prin studiu individual sau prin audierea prelegerilor somităţilor vremii, printre care Gay Lussac, cunoscut pentru studiile privind proprietăţile gazelor, Claude Pouillet, care a făcut primele măsurători privind cantitatea de căldură emisă de Soare, Edmond Frémy, cunoscut pentru cercetările din chimia organică şi tehnologiile chimice, Pierre Flourens, medic, fiziolog şi naturalist, fondatorul fiziologiei experimentale.
Organizatorul primului laborator de fizică din ţară
Se reîntoarce în ţară în 1850 şi este angajat la Colegiul „Sfântul Sava“ din Bucureşti în calitate de „conservator“ al laboratorului de fizică şi de chimie, având ca sarcină organizarea şi dotarea acestora cu echipamentele şi substanţele necesare în procesul didactic. Trebuie spus că, în 1833, Petrache Poenaru dăduse un Regulament şcolar prin care impunea ca şcolile să primească bani pentru „aparate de fizică, chimie, instrumente de geometrie şi mecanică“. Aşadar, condiţiile financiare erau asigurate şi, în 1850, Alexe Marin organizează primul laborator de fizică şi de chimie din ţara noastră folosit atât în activitatea didactică, cât şi pentru alte cercetări. Pe baza rezultatelor obţinute, Alexe Marin este numit, în 1851, profesor suplinitor, iar în 1855 devine profesor titular.
În 1864, A.I. Cuza înfiinţează Universitatea din Bucureşti. Începând cu anul 1868 şi până în 1893, adică un sfert de secol, Alexe Marin a fost profesor de chimie la Facultatea de Ştiinţe a acestei universităţi.
Autor de manuale
Pentru buna învăţătură erau necesare şi cărţi. Alexe Marin a tradus şi a scris.
În 1837, pe când era profesor la Colegiul „Sfântul Sava“ din Bucureşti, a scris „Astronomie populară“, în 1839 – „Convorbiri de geometrie practică“, iar în 1840 – „Principii de mecanică“. Desigur, aceste cărţi erau necesare şi au fost, la vremea lor, foarte importante. Mă voi opri, din mai multe motive, asupra celei scrise în 1842, tipărită la Tipografia Colegiului „Sfântul Sava“ şi intitulată „Moş Pătru sau Învăţătorul de sat. Convorbiri asupra mecanicii“. În primul rând, am aflat despre această carte în 1963, ca elev în clasa a X-a, de la profesoara noastră de fizică, Maria Vlăduţ, proaspătă absolventă de facultate şi care, prin modul de a preda fizica, parcă inspirat din metoda lui Moş Pătru, adică din metoda lui Alexe Marin, mi-a stimulat interesul pentru aplicaţia practică, pentru concretizarea inginerească a soluţiilor teoretice. În al doilea rând, am în biblioteca mea transcrierea acestei cărţi, publicată de Editura Academiei României în 1981. Am citit, uneori am studiat, lecţiile scrise la nivelul acelor ani, dar care, din punct de vedere metodic, pedagogic, sunt, în opinia mea, importante şi azi. Cartea lui Alexe Marin are o introducere care este, de fapt, un îndemn pentru „meşterii şi lucrătorii noştri români“ să folosească învăţătura teoretică pentru a realiza produse mai ieftine, mai bune, aşa cum erau cele aduse şi atunci din afara ţării. Cartea este elaborată sub forma a şaisprezece convorbiri între Moş Pătru, învăţătorul, şi trei copii: Gheorghe, Ilie şi Ana. Convorbirile, lecţiile pornesc de la o „problemă“ formulată de copii sau de Moş Pătru. Spre exemplu, convorbirea despre „Scripete“ începe cu o prezentare a unei situaţii ipotetic reală: în sat se construieşte o biserică, iar cei trei copii au observat cum un singur om poate ridica greutăţi foarte mari. Apoi, problema practică: „Unchiule, noi venim să te rugăm ca să ne faci a cunoaşte mai multe maşine ce se întrebuinţează la clădirea bisericii celei noui“. Explicaţiile sunt date sub forma unui dialog folosind şi desene sugestive referitoare la scripeţi. Trebuie spus că metoda de abordare, convorbirea, a fost folosită şi de alţi autori înaintea lui Alexe Marin: Galilelo Galilei, în „Dialog despre cele două sisteme principale ale lumii“, Petre Maior, în „Dialog pentru începutul limbii română întră nepot şi unchi“ (1819). Şi mai târziu s-a utilizat această metodă: Aron Pumnul, „Convorbire între un tată şi între fiul lui asupra limbei şi literelor româneşti“, publicată la Cernuţi, în 1850, Dumitru Armaş, „Povestiri istorice“, publicată de Editura Didactică şi Pedagogică în 1982.
Alexe Marin a tradus, în 1852, Fizica lui Pouillet, apoi Chimia de Pelouze şi Frémy, cursuri pe care le audiase şi el în perioada stagiului din Franţa. Şcoala românească, şcoala primară, şcoala medie şi şcoala superioară, aşa cum fuseseră organizate de Gheorghe Lazăr, aveau nevoie de manuale, aşa că Alexe Marin a mai scris în 1858 „Cunoştinţe pentru şcoalele primare“, în 1863 – „Fizica pentru şcoli primare“, în 1870 – „Noţiuni de fizică“, în 1871 – „Manual de aritmetică“, iar în 1876 – „Desen al şcoalelor“.
S-a stins din viaţă pe 25 aprilie 1895, în Bucureşti.
Colegiul naţional „Alexe Marin“ din Slatina, o stradă din Bucureşti poartă numele „învăţătorului“ Alexe Marin, component de valoare al Galeriei fizicienilor din România.
Toţi trebuie să cunoască, să înveţe
Prin ceea ce a făcut, Alexe Marin a „împrăştiat“ cunoştinţele sale. A colaborat, în perioada 1845 – 1850, la Gazeta învăţătorului satului. A fondat revista Muzeul Naţional – foaie ilustrată pentru răspândirea ştiinţelor, care a apărut în perioada 1857 – 1860. În 1890, fiind profesor la Facultatea de Ştiinţe din Bucureşti, a întemeiat, împreună cu Emanoil Bacaloglu, Grigore Ştefănescu, Petre Poni, „Societatea de ştiinţe fizice“ din Bucureşti, al cărui Preşedinte a fost în 1891.
http://gheorghe.manolea.ro
