Un nume rămas în paginile de istorie a oraşului, cel al unei mahalale, pare să nu se fi născut întâmplător. Fiecare loc are istorioara lui, creată cine ştie în ce timpuri.
O biserică, Belivacă, dădea numele unei mahalale. Şi în spatele acestei denumiri descoperim o povestioară. Astăzi e depănată din paginile Arhivelor Olteniei de la 1935 de către un institutor de la Şcoala „Madona Dudu“, I. Brătulescu, care a auzit-o, la rândul său, de la Moş Nică, un bătrânel din mahalaua Brazda lui Novac, acesta ducându-şi traiul pe meleaguri olteneşti între anii 1899-1904. A fost odată, se pare, „pe când biserica se ridicase de la pământ ca de un stat şi jumătate de om. Hristea cirezarul (geambaş, năstrapas de vite), ctitorul bisericii, care se găsea sus, pe schelă, a poruncit salahorilor să taie o vacă, adusă de la zahana, pentru mâncarea lor, dar nici unul n’a voit, pe motiv că ei nu taie. Atunci Hristea s’a dat jos de pe schelă, a tăiat o vacă şi a jupuit-o singur de piele.
Salahorii au început să glumească, în bătaie de joc, pe socoteala lui şi l-au poreclit «Belivacă». Hristea, auzindu’i, s’a supărat foc, le’a tras o înjurătură, dar mai în urmă, văzând că porecla se menţine, a râs şi a primit-o de bună. A râs el de râs, dar i’a rămas porecla de Hristea Belivacă, sub care’i cunoscut şi azi, iar biserica a luat şi ea numele de biserica lui Hristea Belivacă, apoi, mai târziu, prin prescurtare, «Biserica Belivac㻓, nume pe care avea să îl poarte şi mahalaua care s-a ridicat în jurul ei.
Pagini de arhivă
Aşa s-au născut şi alte mahalale, Târgu de afară Hagiu sau Hagi Enuş, nume purtat până în zilele noastre de o biserică din centrul Craiovei. Apoi o legendă dă numele mahalalei Craioviţa, fântânile din Valea Oota, mahalalei Oota.
Puţine informaţii răzbat din documente sau pagini scrise în timpuri trecute. Şi, totuşi, uneori paginile sunt generoase în descrieri, ca în cazul poveştii din spatele denumirii mahalalei Brazda lui Novac. „Nu fără interes este să arătăm ce se înţelege prin această brazdă în trecutul Craiovei“, se nota în Arhivele Olteniei de la 1925. „Un drum vechiu, un val roman, constatat de cercetările istorice, începând aproape de Dunăre, de la Severin, intrând în judeţul nostru şi trecând în oraş prin partea de N-E, cam prin strada Mărgăritar până la extremitatea oraşului, luând de aci drumul către răsărit, pe la comuna Gherceşti, către Olt în Muntenia până la Galaţi şi de aci în Basarabia, până la Nistru.
Acest val de pământ, acest drum, lat de opt paşi pe vremuri, astăzi mai mult perdut, cotit pe ici, pe colo, este cunoscut de locuitorii de pe aci sub denumirea veche de brazda lui Novac, de alţii sub denumirea de drumul lui Ler Împărat sau de brazda împărătească pe care ar fi tras’o Ler Împărat când a trecut cu oastea sa de la apus către răsărit, la Ierusalim.
E destul să spunem că această amintire istorică confuză, ajunsă astfel în mintea poporului, trăieşte totuşi şi astăzi şi va trăi încă mult timp, atât cât denumirea de brazdă dată întregului cartier al Craiovei din această parte va dăinui printre locuitori. Ea s’a înrădăcinat în mintea fiecăruia“.
Războiul din mahala
Viaţa în mahala, cu personajele sale pestriţe, era măcinată, uneori, de numeroase nemulţumiri care răbufneau în manifestaţii ale maselor. Memorabilă a fost, se pare, revoluţia craioveană de la 7-8 noiembrie 1860. În acea zi, Craiova a trecut printr-o grea încercare. Mahalagii asmuţiţi de răuvoitori s-au răsculat împotriva prefectului Marghiloman, sub pretext că ar fi avut de gând să le perceapă nişte taxe ce nu fuseseră încă votate de Adunarea Deputaţilor.
„În copilăria mea“, mărturiseşte M. Theodorian Carada, nepotul lui Eugen Carada, „am auzit adesea vorbindu-se în casă la noi de revoluţia asta cu groază. Bunica istorisea cum a venit speriat din oraş Neaţă, un fost rob al ei, şi i-a zis: «Coniţă, în piaţă se face moarte de om. Au ieşit mahalalele cu parul şi vor să dea jos stăpânirea. Se face vărsare mare de sânge». Dumneaei a pornit numaidecât la Şcoala Centrală să-şi aducă fetele acasă. Spunea că de la Madona până la Şcoala Centrală nu a întâlnit picior de om. Toţi încuiaseră porţile şi se auzea numai mugetul mulţimei ce înconjurase Prefectura. În poarta Şcoalei Centrale fâlfâia drapelul Franţei, ridicat de directoare, franceză de origină şi încredinţată că nimeni nu va îndrăsni să se atingă de un locaş pus sub protecţia tricolorului fracez şi a lui Napoleon III.
Alteori am ascultat pe tata istorisind cum a petrecut trei zile şi trei nopţi în Palatul Prefecturii, împreună cu toţi funcţionarii pe cari mulţimea nu-i lăsa să iasă până nu i se predă Prefectul“.
Poveşti precum acestea aduc parfumul vremurilor de demult, uitate în cărţi ce astăzi stau deschise în faţa călătorului în timpuri de altădată şi tremură sub respiraţia caldă, căci astăzi cineva le-a mai scuturat praful aşternut de atâta amar de vreme pe pagina îngălbenită.
