Pentru craiovenii care nu au plecat în vreo staţiune fiţoasă de la munte, distracţiile de Crăciun au fost numărate: plimbări printre luminiţele oraşului şi căzături straşnice pe gheaţa patinoarului amenajat în centru.
Crăciunul. Nu ninge, în ciuda milioanelor de SMS-uri cu fulgi de nea în mustaţa Moşului, cu Rudolfi escaladând nămeţi cât casa şi flori de gheaţă prinse-n geam. Nu ninge, dar, ca prin miracol, s-a slobozit miros tare de iarnă ce înroşeşte în sfârşit nările prea amorţite după temperaturile blajine de până mai ieri. E pe-nserat, iar Craiova s-a trezit la viaţă. După un Ajun încărcat de emoţii şi după un prânz sărbătoresc, ghiftuit de cârnaţi, sarmale şi cozonaci, cum a dat prima geană de întuneric, oltenii au dat iama în centru, ca muştele la dulceaţă. Au toată dreptatea, dacă ţii seama că aşa feerie de luminiţe nu au mai văzut ei de când sunt. Ghirlande cu stele căzătoare, Moşi, reni şi oameni de zăpadă plămădiţi din beculeţe albe şi roşii, globuri imense înghiţind stâlpii de electricitate, toate sunt pentru craioveni prilejuri de a se perinda pe străzi căzuţi în admiraţie şi, mai ales, de a opri clipa şi becul în eternitate, fie cu telefoanele mobile, fie cu aparatele de fotografiat. Aşa cum ne-am obişnuit de câtva timp, poporul „curge“ spre un singur loc: Piaţa „Mihai Viteazul“. Având în fundal candelabrele regeşti ce străjuiesc Calea Unirii, furnicarul este aproape imposibil de cuprins cu privirea. Sunt bunici ieşiţi la plimbare, ţinându-se de mână sau de un nepot şturbulatic, sunt părinţi rumeni în obraz de slalomul din jurul copiilor agitaţi, sunt îndrăgostiţi plecaţi să contemple Craiova printre săruturi furate febril, ascunse de mulţime. Sclipesc bliţuri, se strigă urări de Crăciun prietenilor întâlniţi în cale, se înfulecă nişte cârnaţi elveţieni şi nemţeşti la tonetele de pe margine, se soarbe vin fiert, să mai alunge gerul. E sărbătoare şi, ca de fiecare dată când li se oferă prilejul, craiovenii se înghesuie fericiţi pentru a se bucura.
Patinoar neîncăpător
Atracţia absolută o reprezintă însă patinoarul. Mărit considerabil faţă de primii doi ani în care a fost simbolul iernilor craiovene – cu şi fără zăpadă -, ţarcul de lemn aşternut cu gheaţă este astăzi, de Crăciun, aproape neîncăpător. De la pitici care abia au învăţat să meargă pe uscat, până la cei trecuţi zdravăn de a doua tinereţe, zeci de oameni au luat astăzi, mai mult decât oricând, cu asalt omătul îngheţat.
„Am fost şi anul trecut, şi acum doi ani. Nu puteam să lipsesc de Crăciun, mai ales după mesele atât de copioase şi, mai ales, pentru că e singurul loc cu «zăpadă» din Craiova“, reuşeşte să strige, printre gâfâieli, Emil Băjenaru, un domn între două vârste, înfăşurat bine cu fularul de lână şi căciulă asortată. „E un sport pe care l-am practicat în tinereţe, când se amenaja patinoarul la «7 noiembrie». Aşa că am antrenament… De când s-a deschis, vin aproape în fiecare zi. Fac mişcare, e sănătos, dar şi distractiv. Îmi place să mă amestec cu copiii ăştia, să mai simt şi eu vâltoarea tinereţii“, mai apucă bărbatul să spună înainte de a-l lua pe sus mulţimea.
Înlănţuiţi bine cu toate cele patru mâini, doi tineri învaţă împreună să facă primii paşi. „E mai greu decât mă aşteptam“, se plânge băiatul, Gabi, după sforţări repetate de a-şi păstra cumpătul. „De pe margine părea uşor, aşa că am făcut pe viteazul şi am închiriat două perechi de patine. Aici, însă, nu ştiu dacă am mers doi metri. Nici nu mai ştiu de câte ori am căzut. Mă doare şoldul de nu mai pot!“ Alături, juna râde, agăţată toată de el să nu alunece.
„Dar ăsta e şi farmecul. Dacă am merge şnur, nu ne-am mai distra. Şi de-asta am ieşit din casă de Crăciun: să simţim iarna! Să ne distrăăăm!!!“, alunecă strigătul, odată cu picioarele lipsite de echilibru. Nu de aceeaşi părere este şi Mihaela Stoica, o mămică grijulie, care aleargă, suflând din greu, fără patine, pe lângă puştiul de patru ani. „Am obosit! Nu mai pot! Dar nu am curaj să-l las singur. Abia ştie să meargă pe asfalt, dar pe gheaţă! Patine nu mi-am luat, că altfel nu mă mai urneam din loc. Habar n-am să patinez, dar i-am promis de când s-a amenajat că venim. Am tot amânat până acum, am crezut că uită. Astăzi, însă, n-am mai scăpat. M-a adus pe sus aici şi până nu i-am închiriat patine nu i-a tăcut guriţa“, zâmbeşte femeia cam în colţul gurii, agitându-se toată în jurul copilului.
21.30. Se pregăteşte de intrare ultima serie de patinatori din ziua de Crăciun. Pe margine, zeci de copii, tineri, adulţi încalţă ghetele roşii, înfriguraţi să nu piardă nici o secundă din program. Piticii plâng, speriaţi în ultima clipă, îndrăgostiţii se uită sărutându-se de încurajare, adulţii se ţin drepţi, sobri şi ţanţoşi. Se dă startul. Gheaţa sfârâie, lamele alunecă lin, împroşcând ici-colo bucăţi de gheaţă. Încet, mulţimea prinde ritmul. Un puşti cade primul. Apoi o pereche îmbrăţişată. „Victimele“ se înmulţesc. La fel şi râsetele. Şi chiotele de veselie: „Ho, ho, hooo! Crăciun fericiiiiit!“
