Povestea Elenei Farago şi moştenirea lăsată urmaşilor au devenit de-a lungul timpului lucruri care se constituie într-un prestigios tezaur pentru cei ce sunt copii sau adulţi deopotrivă.
În Luna cadourilor, când spiritul Sărbătorilor şi mirajul poveştilor spuse sub brad inundă sufletul, am vrea ca măcar în seara din Ajunul Crăciunului să mai fim pentru o clipă copii. În căutarea locului ideal, călcam pragul camerei, rămase neschimbată, în care odinioară Elena Farago, cu dragoste în suflet, bătea la maşina de scris versuri care ne-au bucurat copilăria. Cercetăm cu privirea în stânga şi în dreapta. Într-un dulăpior, din pozele îngălbenite de vreme ne zâmbesc membrii familiei Farago. O cunoaştem pe Coco Farago, fiica Elenei Farago, pe fiul său Mihnea, pe soţul Francisc Farago. Pe alte rafturi descoperim suportul din care doamna Farago îşi umplea ţigaretele, dar şi cel de sugativă, radioul. Luăm loc cu emoţie pe unul dintre fotolii şi, cu ochii închişi, ascultăm povestea Elenei Farago, o poveste frumoasă, tristă uneori. Ne imaginăm că suntem în postura unuia dintre acei tineri, care, tremurând de emoţie, au intrat cu manuscrisul în buzunar, „să se spovedească poetei“. Nu aveam nici un manuscris, ci numai dorinţa de a pătrunde în lumea unei poveşti fascinante de viaţă.
Într-o lume minunată
O locuinţă primitoare – e gândul ce străbate mintea. Apoi, altul retrăieşte momentul intrării în locuinţă, aflat în curtea Fundaţiei „Alexandru şi Aristia Aman“: „De cum păşeai pe scara principală a locuinţei poetei, un Apollo de ghips alb, cu o liră, te întâmpină. În interior, un birou, cu o maşină de scris, trăda preocupările poetei, directoare a Fundaţiei «Alexandru şi Aristia Aman». Altă încăpere, intimă, caldă, primitoare, te întâmpina, cu rafturi pline de cărţi alese. (…) În această începere, întinsă pe canapea, poeta fuma liniştit. Fumul inunda camera şi, în umbra covoarelor şi a liniştii, privirile ei mari, vioaie şi inteligente mângâiau prieteneşte oamenii. Surâsul ei plin de semnificaţii, cuvântul cumpănit şi pârguit de experienţă îţi vorbeau din umbră, iar de pe pereţi, prezenţi, mereu nedespărţiţii ei prieteni îţi surâdeau parcă din alte vremuri“, scrie Papastate Constantin în lucrarea dedicată poetei.
Pătrundem în această atmosferă primitoare şi parcă aievea o vedem pe poeta Elena Farago. Îi ascultăm, ca un copil cuminte, povestea. Pe 29 martie 1878, la Bârlad, se năştea în locuinţa părinţilor săi, Francisc şi Anastasia Paximade, Elena. O fetiţă în aparenţă ca oricare alta. Şi totuşi, ea „avea dezvoltat simţul frumosului. O atrăgea tot ce era armonie de forme, de sunete, de culori… Până la timpul şcolii, copilăria poetei a fost fericită. Lungile plimbări cu trăsura, cu echipaje, căldura familiei“, totul părea un vis deosebit de frumos. Numai că, la un moment dat, visul s-a destrămat: „Nu împlinise încă şapte ani, când părinţii au dat-o la şcoală. În anul 1884, Elena era înscrisă la pensionul Varlaam, din Bârlad, în clasa întâia primară, apoi la pensionul Drouhet, din acelaşi oraş… Odată cu moartea mamei încetează şi viaţa de şcoală a Elenei. Terminase două clase secundare. Firul învăţăturii se rupea, când abia începuse să-l toarcă“. Alte îndeletniciri vin din acel moment să-i ocupe existenţa; şi totuşi, „prea desele ei ocupaţii şi, mai ales, prea marile griji care o absorbeau pentru casă nu o împiedică însă să se instruiască. În orele libere, dar mai ales noaptea, când ceilalţi dormeau, ea citea la lumina palidă a lămpii, ca să afle lucruri noi despre oameni, despre viaţă“, se menţionează în lucrarea lui Papastate Constantin.
Povestea merge mai departe
Când împlineşte 18 ani, tatăl Elenei Farago se stinge şi el, iar tânăra se angajează la Gh. Panu. „Casa lui Gh. Panu era deschisă. Aici veneau oameni politici şi scriitori. Într-una din zile, la una dintre întâlniri apare şi I.L. Caragiale, care o remarcă imediat. Interesându-se îndeaproape de ea, află de la Gh. Panu întreaga poveste a vieţii sale. Impresionat, Caragiale a exclamat: «Viaţă de roman, subiect de dramă!», cuvinte revelatoare pentru destinul poetei. Se va muta în Casa Caragiale, unde climatul nu era favorabil numai vieţii de familie, ci şi vieţii intelectuale. Elena găseşte în casa scriitorului o bibliotecă bogată, care potoleşte setea ei de lectură… În 1898 îi părăseşte, văzând grijile materiale care încolţeau familia Caragiale“.
Îl va cunoaşte apoi pe cel care îi va deveni soţ şi pe care îl va urma în Craiova, în anul 1907. Acelaşi an va fi pentru poetă aducătorul unei mari bucurii. „Dorinţa de a avea un copil neputând fi împlinită, adoptă unul, Mihnea, căruia îi dăruieşte toată dragostea ei, găsindu-şi, în sfârşit, împlinirea vieţii… Elena Farago iubea Craiova, se ataşase de ea, devenise o personalitate a ei. În casa din strada Bucovăţului, unde se mutase poeta în vremea aceea, viaţa îşi urma cursul liniştit între îndeletnicirile ei literare şi cele familiale.
Copilul creştea sub ochii ei grijulii şi bucuria avea să fie şi mai mare prin venirea pe lume, la 1 august 1913, a Cocuţei, viitoarea poetă Coca Farago, căreia îi închină prefaţa ciclului «Din preajma leagănului»“. Tot pentru ei va scrie „Pentru copii“ şi „Copiilor“. Poeziile vor curge, povestea extraordinarei poete asemenea, totul pentru a lăsa celor ce astăzi îşi duc traiul nu numai o poveste de viaţă, dar şi o moştenire bogată de poezii care bucură copilăria micuţilor de azi.
