Nevoia copilului de iubire este la fel de importantă atât după, cât şi înainte de separarea părinţilor. Diferenţa este că rezervorul de iubire al copilului s-a spart în urma diverselor traume de după divorţ. Acesta trebuie reparat prin ore întregi în care să-l ascultăm cu înţelegere pe copil şi să îi analizăm emoţiile. Cineva trebuie să alimenteze nevoia de afecţiune a copilului care trece printr-o perioadă de mâhnire profundă, dacă dorim ca el să mai creadă vreodată că este iubit. În sine, repararea rezervorului de iubire este o formă de exprimare a afecţiunii. Să îl ascultăm mai mult, să vorbim cu el, să îl ajutăm să se confrunte cu realitatea, să-i recunoaştem supărarea şi să suferim alături de el. Toate acestea fac parte din acelaşi proces. Desigur, principala modalitate de a reumple rezervorul de iubire este să ne adresăm copilului în propriul său limbaj de iubire. Este important să nu uităm că acesta nu se schimbă pur şi simplu pentru că părinţii s-au despărţit, din pricina unui divorţ sau a unui deces. Este necesar să învăţăm principalul limbaj de iubire al copilului şi apoi să le spunem adulţilor cu care relaţionează care este acesta. Ei vor avea tendinţa să se exprime în propriul lor limbaj faţă de copil. Efortul lor de a-şi arăta iubirea poate fi de ajutor, dar nu este la fel de eficient ca atunci când înţeleg care este principalul limbaj de iubire. În primele săptămâni de după divorţ, când copilul poate deveni incapabil să mai primească iubire din partea vreunuia dintre părinţi, ceilalţi adulţi cu care acesta relaţionează pot fi singurii în stare să îşi exprime iubirea pe care copilul să o simtă. Dacă avem un copil care primeşte iubirea, în special sub forma cuvintelor de încurajare, el le-ar putea primi de la bunici sau de la alţi adulţi, refuzându-le încă pe cele din partea noastră. Un copil al cărui principal limbaj de iubire sunt darurile poate arunca un cadou primit din partea unui părinte recent divorţat. Este necesar să încercăm să înţelegem că acest comportament face parte din starea de mâhnire profundă prin care acesta trece. De îndată ce el reajunge la faza de acceptare şi înţelege că nu poate să îndrepte căsnicia dintre părinţii săi şi că va locui într-o familie cu un singur părinte, ar putea să primească din nou afecţiunea ambilor părinţi. Dacă respectivii copii primesc iubirea adecvată, mai ales în momentele în care este mare nevoie, ei pot depăşi mai uşor suferinţa unei despărţiri, păstrându-şi intactă capacitatea de a deveni adulţi mulţumiţi de viaţă.
Este important să ştim că acelaşi părinte care încearcă să satisfacă nevoile copilului este şi el o fiinţă care are nevoile sale. În timp ce copilul încearcă sentimente de vinovăţie, teamă, mânie şi nesiguranţă, părinţii au şi ei sentimente similare. Mama care a fost părăsită de soţul ei s-ar putea să întâlnească un bărbat care să o intereseze sau cea care a avut un partener de viaţă violent se luptă în prezent cu propriile sale sentimente, care trec de la refuz la singurătate. Nevoia emoţională de iubire a părintelui unic este la fel de mare ca a oricărei alte persoane. Cum nevoia nu poate fi satisfăcută de fostul partener sau de copil, părintele singur caută adesea alţi prieteni. Aceasta este o modalitate eficientă de a umple propriul rezervor de iubire.
Este necesar să înţelegem atât propria nevoie de iubire, cât şi pe cea a copilului nostru. O separare de partenerul de viaţă poate fi dureroasă, însă numai prin iubire depăşim greutăţile. Ar fi interesant să vă conştientizaţi comportamentul şi să observaţi ce fel de limbaj de iubire transmiteţi dumneavoastră şi copilul. Este ceea ce vă doriţi? Dacă nu, cum puteţi modifica această atitudine?
Psihoterapeut Gina Chiriac, www.psihoterapieintegrativa.ro
