Povestea Bibliotecii „Alexandru şi Aristia Aman“ începe cu un secol în urmă, din dorinţa celor doi soţi de a lăsa moştenire urmaşilor un loc în lume, întru lumina cărţii.
O incursiune în istoria familiei Aman ne conduce spre începuturile locului în care şi astăzi cititorul avid de cunoaştere păşeşte pe tărâmul literelor atât de frumos aşezate pe coala de hârtie. Aflăm astfel că primul Aman stabilit în Craiova, la sfârşitul secolului al XVIII-lea, a fost Dimitrie (Dimo), care a venit din sudul Dunării. Era „român cuţovlah“, negustor întreprinzător care s-a ocupat de comerţul cu unt şi lână. El aproviziona cu unt Vidinul, dar întreţinea relaţii comerciale şi „cu casele din Viena“ şi cu „Casa cea mare“ a lui Manicati Saphranos din Sibiu. De asemenea, a avut în arendă şi vămile oltene. În 1818, a primit rangul de serdar, „care făcea să intre în rândurile boierimii cel care fusese negustorul, vameşul, magazinerul“. Din 1821 şi până în august 1822, Dimo s-a adăpostit la Sibiu, căci „Craiova era pustie, afacerile mergeau prost, casa era ocupată de turci, ruinată“. S-a întors pe tărâmuri oltene şi şi-a reluat activitatea, ocupându-se din nou de vămi. În 1828, spun documentele istorice, din cauza năvălirii ruşilor şi a ciumei, a plecat la Câmpulung, unde a rămas până în 1831, când s-a întors la Craiova.
Dimo a fost căsătorit cu Zamfira, iar după moartea acesteia (1813) serdarul s-a recăsătorit cu Despina (Pepica, Pipi) Paris, o mare iubitoare de muzică şi de literatură, având chiar pian în casă, iubire pe care o vor împărtăşi şi copiii săi, Gheorghe, Sevastia, Alexandru, Luxandra şi Theodor. De fapt, Theodor Aman a devenit un nume de referinţă în pictura românească, în vreme ce fratele său Alexandru, diplomat al Facultăţii de Drept din Paris, magistrat, preşedinte al Curţii de Apel Craiova, a fost cel care împreună cu soţia sa au pus bazele primei biblioteci publice şi primului muzeu din Craiova.
La început a fost… testamentul
La fel ca şi cea care le dăduse viaţă, Alexandru a moştenit dragostea pentru cuvântul scris. Aşa se face că, prin testamentul său din 14 noiembrie 1884, „pentru cultura poporului din oraşul meu natal Craiova, îi leg biblioteca mea, precum şi toată colecţiunea mea de tablouri originale, de diferite şcoale, şi o mică parte numai copii. Portretele originale ale familiei mele, obiecte de artă şi toate mobilele, cu acestea să înfiinţeze o bibliotecă liberă tuturor şi un muzeu pentru răspândirea cultului de frumos în sine, deschis publicului de două ori pe săptămână, iar biblioteca în toate zilele“.
Dorinţele sale au fost susţinute şi de cerinţele testamentare ale soţiei sale, Aristia, născută Lăceanu, în testamentul său din 14 mai 1901, transcris în lucrarea „Familia Aman“, scrisă de Gabriela Braun, Tudor Nedelcea, Mariana Leferman, Toma Rădulescu: „Muzeul va cuprinde într-un apartament din etajul de sus colecţiuni de istorie naturală, antichităţi naţionale şi istorice, putându-se mări, fără însă de a se introduce în el secţii de alt gen, în celălalt apartament o galerie de tablouri (acolo unde se găsesc actualmente tablourile testate de soţul meu oraşului). În etajul de jos al caselor se va instala biblioteca, utilizându-se cărţile testate de soţul meu şi mărindu-se anual cu cărţi de ştiinţă, proprii a contribui la răspândirea şi fortificarea cunoştinţelor orăşenilor datori a se instrui“.
Singura condiţie impusă de familia Aman, prevăzută în acelaşi testament, a fost: „Spitalul, biblioteca şi muzeul vor purta numele de Alexandru Aman şi soţia sa, Aristia Aman, născută Grigorie Lăceanu, săpate pe pietre de marmoră, care se vor aşeza la zid, deasupra uşilor de intrare a acestor localuri“. Şi dorinţa le-a fost îndeplinită, căci şi astăzi pe scările ce conduc spre sălile de lectură ale bibliotecii stă o placă sculptată pe marmură: „Vechia Casă a familiei Grigore Lăceanu transformată conform voinţei patrioţilor craioveni, Alexandru Aman şi soţia sa, Aristia, născută Grigorie Lăceanu, s-a inaugurat pentru Muzeul, Biblioteca şi pinacoteca fundate şi înzestrate de aceşti testamentari în anul 1908 octombrie“.
Biblioteca, un templu al învăţăturii
Şi biblioteca s-a înfiinţat, la început publicul putând răsfoi cărţile care i-au aparţinut lui Alexandru Aman, pentru ca mai apoi, din donaţii importante, sălile să se umple cu alte lucrări. Cititorul putea lesne lectura manuscrise după un „orariu de vizitare“: „Biblioteca Aman poate fi vizitată de către persoane militare şi civile în toate zilele, de la orele 10-12 înainte de amiezi, 4-6 după amiezi, 8-10 seara“. Lucrurile se desfăşurau după regulile precise, astfel că „orice carte se va da numai pe baza unui buletin de cerere luat de pe masa bibliotecarului sau care vor fi depuse pe mesele de citire în faţa fiecărui scaun. Lectorul, pe lângă indicaţiunile cărţii, îşi va nota numele şi adresa. Acest buletin nu se va mai înapoia, ci va rămâne la masa bibliotecarului spre a se păstra în bibliotecă, pentru ca la finele anului să se poată face statistică de ceea ce s-a citit“; „pentru a satisface cât mai mult cerinţele publicului cititor, biblioteca a înfiinţat un caiet în care se însemnează zilnic orice carte cerută pe care n-o are biblioteca“. Şi uite aşa, sub conducerea unor iluştri directori, Biblioteca „Aman“ s-a dezvoltat şi s-a impus până în zilele noastre în rândul templelor în care învăţătura cărţii este slujită zi de zi.
