„Windows on the World“
Editura Trei, 2008
Pe Beigbeder îl citesc pe fugă. Despre Beigbeder scriu pe fugă. Nu-mi dau seama dacă e doar o întâmplare sau dacă scriitura lui dinamică mă îndeamnă să măsor pagina în sutimi de secundă şi nu în semne. Oricum, primul cuvânt care-mi vine în minte acum, după ce am terminat „Windows on the World“ (Editura Trei, 2008) este „altceva“. După ce l-am surprins pe Octav Parango în toate ipostazele posibile, după ce i-am descoperit nevoia de iubire din spatele nebuniei veşnic afişate, m-am bucurat să văd că Frederic Beigbeder poate scrie şi altfel. Sau, mai bine zis, despre altceva. Nu ştiu dacă am ales mediul cel mai potrivit, dar aşa a fost să fie. „Windows on the World“ a fost lectura mea de avion, până la Frankfurt. Pe de-o parte, cred că am făcut o alegere bună, pe de alta, nu ştiu dacă aş mai repeta experimentul, pentru că, aşa cum probabil bănuiţi, cartea surprinde ultimele două ore de viaţă din primul dintre cele două Twin Towers, lovite de avioanele deturnate la 11 septembrie 2001.
Şi acum am în minte primele cuvinte. „Cunoaşteţi sfârşitul: mor toţi“. Mi-au rămas întipărite în memorie, pentru că, de la ele încolo, Beigbeder a reuşit să mă rupă din prezent şi să mă joace pe degete între trecutul real şi imaginar, precum un mare regizor care face un film bun, bazat pe fapte şi întâmplări reale. În căutare de epitete, între cutremurător şi bulversant, între copleşitor şi fără replică, mă bucur să fi citit o carte despre care aş fi preferat să ştiu că e doar rodul nebuniei unui talent debarcat la timp din publicitate.
Andi Moisescu
