Paştele şi întreg ciclul pascal aduc tradiţii şi obiceiuri vechi, care cu greu mai răzbesc în cotidian.
Odată, în satele, târgurile şi oraşele Olteniei, Sâmbăta Mare era o zi a reculegerii, a aşteptării, a pregătirilor pentru marile evenimente care marcau profund comunitatea. Crăparea zorilor era semnul de început al ultimelor aranjamente pentru ziua de Paşte. Dacă, înainte cu o seară, fetele casei, acolo unde existau, şi femeia stătuseră aplecate asupra ouălor pentru a le scrie, după ce fuseseră scăldate în roşul vopselei, în Sâmbăta cea Mare, alte griji le preocupau: prepararea bucatelor tradiţionale. Aluatul pentru colăceii tradiţionali era deja pus la dospit, căci glasul cocoşului de mult se auzise în ogradă. Şi cozonacii erau puşi la crescut, la loc ferit. Treburile urma să fie făcute în timp util. Omul casei participa şi el la pregătirea festinului de Paşte. Mielul fusese sacrificat şi tranşat, iar carnea îşi aştepta pregătirea. Timpul se scurgea cu repeziciune, liniştea se aşternea uşor peste sat. Doar mirosurile ademenitoare de bucate gătite cu migală mai aminteau de munca de peste zi. În straie de sărbătoare, cu mic, cu mare, tot satul lua calea bisericii. Pelerinajul începea. Fiorul nespus al sărbătorii era marcat plenar de împărtăşanie şi de luarea luminii pentru a trăi în lumină. „Hristos a înviat din morţi, / Cu moartea pre moarte călcând“ răsuna ca un frumos imn. Tradiţiile şi obiceiurile curgeau aşa cum fuseseră ele lăsate din moşi-strămoşi. Nimeni nu uita ca, la întoarcerea de la slujba de Înviere, lumânarea cu lumina cea sfântă să fie stinsă de pragul de sus al uşii. Zgomotul ciocnirii unor ouă şi un „Hristos a înviat“, urmat de „Adevărat a-nviat“, rupeau tăcerea care se lăsase, pentru ca din nou ea să coboare peste târg. Altă zi, ziua cea mare, bătea la uşă.
În Duminica Paştelui
Dis-de-dimineaţă, îmbrăcaţi frumos, în Duminica Paştelui, bărbaţii şi copiii ieşeau pe uliţa satului cu ouă roşii pentru a ciocni cu vecinii. Disputele de peste an fuseseră uitate. Toată lumea părea să fi şters cu buretele conflictele legate de porcul din ogradă care-l deranja pe vecin, de crengile rupte fără voie din nucul cel bătrân al consăteanului de alături. Ritualul trebuia respectat. Femeile pregăteau în tot acest timp cele de împărţit întru pomenirea celor din lumea fără dor. „Aşa cum se ştie, în mentalitatea tradiţională, întreg ciclul pascal coincide cu deschiderea cerurilor şi cu «convenţuirea» între lumi. Interesantă în această perspectivă este pomana peste mormânt, care se practică şi azi în sudul, centrul şi nordul Olteniei. Ritualul este important prin semnificaţiile sale şi prin echilibrul pe care îl va stabili între lumea cu dor şi cea fără dor“, a precizat Cornel Bălosu, şeful secţiei de Etnografie a Muzeului Olteniei. Aşa că, înainte de a participa la masa din curtea bisericii, aşa cum se păstrase obiceiul de ani buni încoace şi cum se întâmpla până în Duminica Tomei (zi care semnifică încheierea ciclului pascal), femeia trecea pe la mormântul celor dragi. Împărţea colăcei şi ouă roşii. Apoi, toată comunitatea participa la horele de duminică. Nu exista sat sau cătun care să nu fi avut un loc special pentru hora de Paşte. În cadrul acesteia, cu semnificaţie aparte se practica şi hora de pomană, în timpul căreia se împărţeau flori, ouă roşii şi vin. Acest ritual era destinat în special tinerilor nenuntiţi.
Obiceiuri de ieri
În tot acest timp nu se uitau nici obiceiurile locului. La Paşte se punea pe prag brazdă nouă. De pe masa cu toate cele tradiţionale nu lipsea nici peştele, căci exista o vorbă care amintea că, dacă mănânci peşte în această zi de sărbătoare, deveneai ager şi vioi. Şi un mănunchi de usturoi era pus la loc de cinste. Cine-l mânca era protejat de cele rele, căci nu era scăpat din vedere faptul că Paştele avea loc, de regulă, într-o perioadă temporală de schimbare, aproape de echinocţiul de primăvară. „Foarte multe obiceiuri vorbesc despre caracterul sacru al anafurei care se ia de la biserică, dar şi despre lumânarea care se păstra, aşa cum se păstra şi agheasma“, a spus Cornel Bălosu.
Respectarea obiceiurilor şi tradiţiilor se făcea cu sfinţenie, căci numai astfel creştinul se simţea împăcat cu sine.
