Un mare profesor şi un om deosebit luase hotărârea de a se retrage din activitate. Titu Maiorescu renunţa la catedră întrucât vârsta nu-i mai permitea să-şi încânte studenţii.
Pe 9 noiembrie 1909, domnul Titu Maiorescu şi-a înaintat demisia din postul de profesor de logică şi istoria filozofiei, demisie depusă în scris pe 31 octombrie. Actul său a fost motivat de vârsta înaintată, pe 15 februarie 1910 urma să împlinească de 70 de ani, limită legală pentru profesorii universitari.
Vestea acestei demisii a impresionat ambele universităţi. Personalitatea domnului Maiorescu a fost şi este covârşitoare în renaşterea noastră culturală. Şcolilor de toate gradele, domnul Titu Maiorescu le-a adus cele mai eminente servicii.
A fost director al „Şcolii Normale“ de la Trei Ierarhi, director al „Academiei Mihăilene“, apoi al „Liceului Naţional“ din Iaşi, profesor şi rector al primei universităţi româneşti, al celei din Iaşi, apoi profesor şi rector al Universităţii din Bucureşti.
Domnul Titu Maiorescu, fost ministru al „Instrucţiunii publice“, a adus peste tot lumina judecăţii sale sănătoase şi a vastei culturi, pilda simţământului său de datorie şi corectitudine desăvârşită.
Foştii săi elevi şi studenţi au avut în domnul Maiorescu un învăţător.
Facultatea de Filozofie şi Litere, după aflarea veştii demisiei domnului Maiorescu, şi-a exprimat părerea de rău şi i-a delegat pe decanul facultăţii, domnul Ion Bogdan, şi pe cei doi mai vârstnici profesori, domnul C. Dumitrescu Iaşi şi domnul N. Iorga, să transmită domnului Maiorescu sentimentele colegilor lor din facultate, propunându-i să fie sărbătorit când îşi va face lecţia de închidere a cursului, la terminarea examenelor din toamnă, încheindu-şi astfel activitatea profesională.
Între profesor şi elevi
Senatul Universităţii din Bucureşti, în unanimitate, a hotărât ca universitatea să-l sărbătorească pe domnul Maiorescu în mod cu totul excepţional şi solemn.
Domnul Maiorescu s-a arătat mişcat de sentimentele colegilor din învăţământul superior şi a declarat că primeşte sărbătorirea universitară „cu condiţia să fie cu adevărat universitară, adică deschisă pentru toţi şi, mai cu seamă, pentru toţi studenţii universităţii“.
Sărbătorirea a avut loc duminică, 22 noiembrie 1909, în mijlocul unui public numeros, format din întreg corpul profesoral al universităţii, profesori secundari, licenţiaţi ai facultăţilor, personalităţi distinse ale lumii culte
Sute de studenţi ocupaseră galeria senatului. Ultima prelegere a domnului Maiorescu a fost însufleţită, ca şi întreaga sa activitate şcolară, de cea mai caldă dragoste pentru cei prezenţi, pentru studenţii săi.
O ultimă prelegere
Datele apărute în broşura din anul 1910 redau întocmai cuvântarea domnului Titu Maiorescu ca răspuns celor care l-au sărbătorit pe 22 noiembrie 1909, la Universitatea din Bucureşti.
„Cum să vă mulţumesc, domnilor colegi, pentru o aşa solemnă manifestare de simţăminte prieteneşti care v-au îndemnat să vă exprimaţi în privinţa activităţii mele personale în decursul unei vieţi îndelungate?
Cum să vă mulţumesc, domnilor colegi?
Şi când zic colegi, nu înţeleg numai pe profesorii acestei universităţi, la a căror misiune am participat şi eu, ci îmbrăţişez împreună cu ei întreaga studenţime universitară pe care am privit-o şi am primit-o totdeauna în mod colegial, ei, studenţii, fiind colaboratorii mai tineri ai unor magiştri mai experimentaţi, dar cu toţii deopotrivă, şi, dacă i-am înzestrat cu prinosul cunoştinţelor noastre, ei ne-au întinerit pe noi cu prinosul entuziasmului lor.
Cum să vă mulţumesc, domnilor colegi, mai sincer decât prin simpla exprimare a celei mai adânci recunoştinţe.
Când am fost numit profesor la Universitatea din Iaşi, în 1862, eu împlinisem abia 22 de ani.
Bărbaţi cu o cultură academică erau la noi în ţară prea puţini pentru a fi vorba de o specializare a carierei lor. La fundarea Universităţii din Iaşi, în octombrie 1860, un prieten care făcuse studiile în acelaşi timp cu mine la Viena şi la Paris, însă el de inginerie, l-am găsit la Iaşi prezident de tribunal, şi un fost general revoluţionar de la ’48 a funcţionat ca ministru de culte în cabinetul conservator de la 1871.
Nu vă veţi mira că şi eu venisem din străinătate cu două diplome: un doctorat în Filozofie şi o licenţă în Drept. Am funcţionat întâi ca magistrat la Tribunalul Ilfov, am trecut apoi la Iaşi, ca profesor de istorie, şi apoi am fost numit în specialitatea filozofică pentru care mă pregătisem încă din liceu.
Din vremea părinţilor noştri mi-a rămas ceva pentru care se cuvine să le aduc un omagiu de admirare. Mi-a rămas încredinţarea că, dacă ei ştiau mai puţină carte decât noi, aveau însă cel mai înalt simţământ al datoriei şi cea mai caldă inimă pentru tinerimea care-i înconjura. Astfel au deşteptat în toată mişcarea noastră culturală şi naţională însufleţirea ce a însoţit regenerarea noastră istorică de la înfăptuirea Unirii până la Războiul Independenţei.
Eu, care părăsesc astăzi catedra învăţământului public, mă adresez ultima dată studenţilor mei ca unor viitori profesori: «Nu şcolarii sunt pentru profesori, ci profesorii pentru şcolari», aceasta v-o spune un bătrân profesor şi tot aşa s-o înfăptuiţi şi voi ca profesori faţă de viitorii voştri şcolari, interesul cald pentru şcolar, pentru student, pentru însuşirea cunoştinţelor, aceasta este mândria profesorului, aceea de a urmări cum a încolţit învăţătura semănată de el şi ce fel de roade făgădueşte.
Ce fericit a trebuit să fie primul profesor care a dat de prima lucrare a şcolarului Eminescu!
Cât de fericit a fost cel ce vă vorbeşte acum, când la Trei Ierarhi din Iaşi a dat de prima lucrare a şcolarului său, Ion Creangă.
Am terminat, domnilor, şi nu-mi rămâne decât să vă mulţumesc din inimă pentru prilejul ce mi-aţi dat de a-mi lua rămas bun de la iubiţii mei colegi profesori şi studenţi!“
