O doamnă cochetă, cu pălărie la modă şi umbreluţă se plimbă agale pe strada principală a oraşului. Este femeia Craiovei de odinioară.
Cu ani şi ani în urmă, le priveai cu admiraţie: erau doamnele urbei, cu preocupările lor de zi cu zi, cu temerile, emoţiile şi pasiunile lor. Pentru a le cunoaşte mai bine, ne-am permis să pătrundem în Jurnalul femeii de ieri, o revistă exclusiv feminină din 1904-1905. Cu prima pagină răsfoită ne lăsăm purtaţi în lumea lor, aşa cum este ea descrisă. Aflăm tainele modei acelei vremi: „Am văzut femei din popor care, deşi poartă o rochie modestă de lână ori de stambă, au o pieptănătură totdeauna îngrijită făcută cu pricepere şi cu un gust care te surprinde… Iarna, această pieptănătură simplă, părul înnodat cu neglijenţă, nu mai este permisă când eşti îmbrăcată cu o rochie de bal, de nuntă, de serată mare ori de primă reprezentaţie la teatru. Pentru asemenea toalete, genul pieptănăturii adoptat este acela numit coiffeur. Până acum, această pieptănătură este încă modestă, moderată în mărime, nu ca pe timpul când capul unei femei părea o claie de fân. Totuşi, se văd ici-colo bucle mici şi uşoare fluturând pe gâturile albe şi orice pieptănătură purtată cu o rochie mai pretenţioasă e presărată cu flori, pene, bijuterii. Pentru fete şi femeile tinere de tot, nişte mici coroane, flori de violete, de iasomie, de trandafiri aşezate cu cochetărie în dreapta ori în stânga, fac cel mai frumos efect“. Şi chiar aşa şi era.
Dacă problema coafurii a fost dezbătută, vine acum rândul ţinutelor elegante, fiecare aleasă în funcţie de evenimentul la care distinsele doamne urmează să participe. Din „Explicaţia gravurelor“ din paginile Jurnalului aflăm că, pentru plimbările din zilele friguroase, potrivit ar fi un costum de stradă garnisit cu blană, căci „o jachetă de blană mai mult sau mai puţin scumpă face parte astăzi din toaleta unei femei elegante. Actualmente, moda dă înainte de toate preferinţa blănii cu păr scurt. La jacheta scurtă, pe jumătate ajustată, blana de umilină (cacom) formează gulerul, manşetele şi urmează banda unde încheie cu nasturi. Plastronului din faţă îi corespunde în spate un plastron mai îngust. La pălărie – tocă din blană, catifeaua cu care este acoperită calota e asortată cu catifeaua rochiei, a cărei fustă arată forma cloche modernă. Manşonul de astrahan cu pliseu lung de muselină de mătase“ vine să completeze ţinuta.
Incursiuni prin jurnal
După topitul ţurţurilor de la streaşină dintr-o altă pagină de Jurnal vorbesc despre moda primăverii alte rânduri scrise de mâna pricepută a unei femei, la curent cu noile tendinţe ale vremii. Alt anotimp vine cu răsfăţul razelor de soare, întâlnirile nu se mai ţin la un ceai la ora cinci, în saloanele elegante, după modelul englezesc, ci în parc. Aşa că o nouă ţinută trebuie prezentată croitoresei cu lux de amănunte: „Costum de preumblare. Acest costum de postav simplu şi distins, completat printr-o bluză vaporoasă de batist, se compune dintr-un bolero ajustat şi dintr-o fustă de lărgime potrivită cu două cute adânci în fiecare parte a foii din faţă. Boleroul care se încheie în stânga are două cute transversale de aceeaşi lăţime. Pe guler, în partea dinainte şi de-a lungul decolteului se aşază riveruri de catifea. Bieurile sunt din stofă şi tighelate. Pălăriile au bogată garnitură de flori“.
Pentru că drumul la croitoreasă a fost făcut, n-ar strica şi un costum de băi, căci cine ştie unde le vor fi purtaţi paşii. Şi din nou revista e răsfoită, căci „Explicaţia gravurelor“ adevăr grăieşte: „Atât forma, cât şi materialul întrebuinţat pentru acest costum de olandă sunt din cele mai simple. Fusta – cloche, garnisită cu bicuri, tighelată, jachetă cu reveruri late. Mâneca – gigot, completată jos printr-un volan de dantelă. Vesta – cu bordură de culoare şi cu bieuri de olandă roşie. Şi, bineînţeles, pălăria – garnisită cu tul“. Toalete de vizite, „ultimele creaţiuni“ de pălării de vară, pălării de „paiu“, „roche cu garnitură de cute drepte, capod plisat „soleil“, roche cu bolero şi cu foi formând corseletă“ vin să vorbească de moda acelor timpuri.
Doamnele noastre aveau însă şi preocupări mai serioase. O masă pentru oaspeţi de seamă care se dorea pregătită ca la carte trebuia să beneficieze şi de contribuţia stăpânei casei. O reţetă nouă din paginile aceluiaşi Jurnal, scrisă în colţul care găzduieşte rubrica „Bucătăria practică“, trebuia încercată de iscusita doamnă, care urmărea întocmai indicaţiile autoarei: „Tăiaţi ouăle răscoapte în două, despărţiţi gălbenuşurile de albuşuri, luaţi pătrunjel, spanac, măcriş, tocaţile, adăugaţi gălbenuşurile, puţină făină, sare, piper, câteva linguri de smântână, amestecaţi bine şi puneţi-le la foc cu o bucată bună de unt proaspăt. Cu aceasta umpleţi apoi ouăle şi ţineţi-le calde. În aceeaşi cratiţă unde aţi pregătit umplutura mai puneţi smântână, unt, sare şi piper şi lăsaţi să fiarbă, apoi turnaţi ouăle deasupra, servindu-le la masă“. Femeia de ieri era preocupată nu numai de modă, de bucătărie, ci şi de propria imagine, aşa că nu lipsesc din Jurnalul femeii de ieri nici exerciţiile de gimnastică, ale gâtului, de exemplu, dar şi tehnici importante de îngrijire, de înfrumuseţare.
O femeie cochetă, distinsă vine să vorbească din paginile unei reviste de femeia de ieri, încântarea ochilor oricărui „călător“ prin paginile vremii.
