Patru frati au avut luni bucuria sa primeasca o multime de daruri frumoase. Binefacatoare – si prietena buna cu Nicolae si Craciun de câtiva ani – a fost o doamna de suflet, care, obisnuita cu actele caritabile, nu i-a uitat pe Gâscanii din Lesile nici iarna aceasta.
De doua luni, in casa au mai ramas doar baietii si Gheorghe. „Fata s-a maritat“, suspina barbatul. „Tocmai luase la Liceul de Chimie din Craiova, când mi-a spus ca ea nu se mai duce la scoala. Am lasat-o, ce sa fac… De saracie a plecat, sunt sigur, ca aici nu era viata de trait: cu trei baieti pe capul ei, cu mine bolnav, fata mea n-a stiut ce e copilaria si viata usoara. Si cum norocul nu prea s-a tinut de capul nostru, a zis ca mai bine il cauta in alta parte. Si a plecat“, ofteaza Gheorghe Gâsca, in timp ce privirea-i uimita cauta printre sacii cu bunatati care au ocupat toata odaia.
Numai pe el l-a gasit acasa doamna Ionescu, binefacatoare a celor patru frati inca de anul trecut. Baietii erau la scoala, iar barbatul incerca sa descurce treburile gospodariei. „De dimineata fusai in zavoi dupa niste buturugi si aschii, sa fac focul cu ele. Ca nu am ajutor de lemne, sunt pensionar. Si dup-aia ma apucai sa spal niste bulendre de-ale astora, ca, deh, sunt baieti si joaca mingea pe maidan. Mai am sa fac ceva ordine pe-aci si, când s-or intoarce de la scoala, sa fac o mâncare. Ieri le-am dat fasole. Acu’, ca venirati dumneavoastra, le-oi gati si eu ceva de Doamne ajuta…“.
Vizibil emotionat de vizita neanuntata, Gheorghe isi framânta mereu mâinile scortoase. Nu se astepta la asa o surpriza. De anul trecut, când cadourile le-au umplut casa si Sarbatorile, nu mai scrisese deloc la Gazeta, iar pe copii nu i-a mai lasat sa plece dupa pomeni. A zis ca incearca sa se descurce singuri, dupa puteri.
Si tata, si mama
De când s-a maritat Nicoleta insa, traiul Gâscanilor a devenit iar de nesuportat. Intâi de toate, pe Gheorghe l-a doborât singuratatea: unul dintre copiii lui plecase de acasa si parca lasase in urma-i pustiu.
„O saptamâna nu m-am ridicat din pat. Am zacut de dorul ei. Dar ce era sa fac? Mi-am zis ca asta e rostul vietii, ca a plecat la casa ei, iar mai târziu se vor duce si baietii, rând pe rând. De dragul lor a trebuit sa ma ridic si sa ma apuc de treaba“, spune barbatul.
Cum grijile gospodariei au ramas pe umerii lui – baietii sunt prea mici si trebuie sa mearga la scoala – Gheorghe s-a mai consolat cu plecarea fiicei. Gatit, spalat, cârpit, toate treburile l-au tinut o vreme departe de gândurile negre. Nu insa si de boala – dupa ce l-a chinuit ani la rând, a reusit sa-l doboare de aceasta data.
„Plamânii m-au pus jos. M-am internat in spital vreo doua saptamâni, altfel nu ma mai tineam pe picioare. As fi vrut sa mor, sincer va spun, dar trebuia sa ma gândesc la copii. Pentru mine nu mai e nimic de facut, pe ei trebuie sa-i trec de copilarie si tinerete“.
Asa ca, dupa intoarcerea din spital, Gheorghe a trebuit sa-si adune din nou puterile. Fara sa-si mai ia in seama propria suferinta, fara sa mai regrete plecarea fiicei, barbatul s-a hotarât sa se ocupe numai de copiii ramasi si de anii pe care-i va mai petrece alaturi de ei.
„In primul rând, trebuie sa le fac si eu Sarbatorile, ca orice tata. Anul trecut am primit un bradut de la scoala, pe care o sa-l impodobim si de data asta. Iar de mâncare… Dumnezeu sa va ajute pentru tot ce ne-ati adus acum. Voi putea sa fac si eu ceva economii pentru Craciun, Anul Nou. Nici nu indrazneam sa sper azi-dimineata ca le voi putea oferi asa ceva copiilor. Acum insa sunt sigur ca o sa ma descurc. Chiar asa, singur, fara nevasta si fata, cu trei baieti de scoala de crescut!…“, zâmbeste Gheorghe spre binefacatoarea familiei sale, cu lacrimi de recunostinta in ochi.
Bunatatea se naste din suferinta
Nu este prima data când GdS scrie despre familia Gâsca din comuna Simnicu de Sus, sat Lesile. Cei patru frati – Nicoleta, Daniel, Alin, si Georgel – sunt „clienti“ vechi ai actelor de caritate pe care redactia le-a tot desfasurat, cu ajutorul cititorilor, de-a lungul timpului. De fiecare data, povestea lor a impresionat la fel de mult. Asa s-a intâmplat si iarna trecuta când, dupa un drum istovitor, fara nici un mijloc de transport, Nicoleta si Daniel au batut iar la usa GdS. Cereau ajutor, rugau cu lacrimi in ochi ca „ziaru’“ sa-i mai salveze o data de la lunile crâncene de ger si foame. Povestea lor a aparut chiar a doua zi. Iar prima care a raspuns acelui apel a fost o pensionara din Craiova, o doamna pentru care actele caritabile lansate de Gazeta au devenit cel mai bun medicament revitalizant pentru anii batrânetii. De-atunci a trecut aproape un an. Florentina Ionescu nu a uitat insa familia sarmana de care s-a atasat inca de la prima intâlnire. Ieri, insotita de fiul cel mic, Ionut, a mers in Simnicul de Sus sa-si revada protejatii.
„M-a impresionat foarte mult povestea lor. Parasiti de mama din copilarie, ramasi cu tatal, si el bolnav, copiii acestia au indurat prea multe la viata lor. Am zis sa-i ajut, dupa puteri. Am venit anul trecut, m-am intors acum. Mâncare, alimente, haine, o plapuma si niste paturi, ca vine iarna, niste jucarii, chiar si un aparat la care sa asculte si ei muzica, sa mai uite de nevoi. De luni bune strâng tot felul de lucruri – de la copii, de la cunostinte. Trebuie sa-i ajut. In viata mea, am avut si necazuri, mi-au murit oameni dragi, am suferit si a trebuit sa accept ajutorul altora. Stiu cum e sa ai nevoie de cineva. Iar copiii astia mi s-au lipit de suflet: sunt cuminti, sfiosi, harnici, buni. Dar au nevoie de cineva aproape de ei… “, a marturisit Florentina Ionescu, pe drumul de intoarcere din Lesile.
