Compozitorul german Ludwig van Beethoven, recunoscut ca unul dintre cei mai mari compozitori din istoria muzicii, este considerat de toti muzicologii lumii figura cardinala in evolutia muzicii tuturor timpurilor. Acesta a lasat omenirii opere nemuritoare, in ciuda vietii zbuciumate si a surzeniei care, pentru orice muzician, poate insemna cea mai mare drama. De la artizanul in serviciul bisericii sau aristocratiei, el a devenit artistul care a creat dintr-o necesitate interioara si nu la comanda. Scriitorul francez Romain Rolland spunea ca Beethoven este ceva mai mult decât primul muzician dintre toti muzicienii, iar patimile si creatiile acestuia sunt mai presus de bataliile lui Bonaparte si de soarele de la Austerlitz. Astfel, din suferintele titanului, paradoxal, s-a nascut Simfonia a IX-a cu finalul „Oda bucuriei“ pe versuri de Friedrich von Schiller, adoptata ca imn oficial al Uniunii Europene.
Ludwig van Beethoven s-a nascut in 16 decembrie 1770, la Bonn (Germania), potrivit ultimelor cercetari, desi, in opinia unor biografi, data nasterii marelui compozitor ramâne inca incerta. Ceea ce se stie exact este ca, Beethoven a fost botezat pe 17 decembrie. Se mai stie ca, la vremea aceea, copiii erau botezati la o zi dupa nastere. Presupunerea este inca privita cu destule rezerve. Tatal sau, Johann van Beethoven, era de origine flamanda, iar mama sa, Magdalena Keverich van Beethoven, a fost nemtoaica. La vârsta de 17 ani, Beethoven a fost socat de moartea prematura a mamei sale, la care a tinut enorm. La nici 22 de ani impliniti, a ramas si fara cel de-al doilea parinte.
Ludwig a ramas cu sufletul sfâsiat dupa moartea mamei
Atmosfera din familie nu i-a fost tocmai favorabila. Tatal sau era un cântaret de curte mediocru, alcoolic notoriu, capricios si autoritar. In ciuda defectelor sale, a observat talentul muzical precoce al fiului sau si s-a straduit sa faca din micul Ludwig un copil-minune, aidoma lui Wolfgang Amadeus Mozart. Insa, fara succes. Beethoven a inceput sa ia lectii de muzica abia in jurul vârstei de zece ani (opt ani, dupa unii biografi), cu organistul Christian Gottlob Neefe, care i-a descoperit o dotare muzicala de exceptie. Adesea, tatal ii spunea fiului: „Când esti destept, semeni cu mine, iar când esti prost semeni cu maica-ta“. Nu se poate spune ca tatal sau ar fi avut simtul umorului. Dimpotriva. Avea un autoritarism excesiv. Cu toate acestea, Arhiepiscopul din Bonn, Maximilian Franz, i-a facilitat tânarului Ludwig, la 17 ani, o calatorie la Viena. Acolo a luat câteva lectii cu Mozart, dar, obligat de imprejurari, Ludwig s-a intors la Bonn, din cauza inbolnavirii si mortii mamei sale. Apoi, patru ani consecutiv a lucrat cu orchestra teatrului din Bonn. Astfel, a avut posibilitatea sa-si imbogateasca cunostintele muzicale, in special cu operele aflate in circulatie la momentul acela. Atunci, Beethoven a compus o Cantata cu ocazia mortii imparatului Iosif al II-lea, desi sufletul sau era sfâsiat de durere, din cauza mortii mamei sale.
Primul concert si primele compozitii
Beethoven a plecat pentru a doua oara la Viena, in noiembrie 1792, unde a fost elevul lui Joseph Haydn, iar mai târziu inclusiv al lui Antonio Salieri. In scurt timp, Beethoven a reusit sa câstige favorurile aristocratiei vieneze prin concerte private. Imediat a capatat faima de virtuos pianist si de compozitor. Datorita relatiilor si contactelor cu casele de editura, care i-au publicat unele compozitii, Beethoven si-a câstigat mult râvnita independenta. In primavara lui 1795, a aparut pentru prima data in fata publicului vienez. Atunci a dat primul sau concert pentru pian si orchestra, dupa care a urmat o serie de concerte la Praga, Dresda, Berlin etc. De asemenea, dupa primele sonate pentru pian, printre care „Patetica“, Beethoven a compus prima lui simfonie. Incepuse sa deschida seria cvartetelor de coarde. Insa, ca un blestem, in acelasi timp au aparut primele semne ale scaderii auzului. Prin urmare, starea de depresie l-a determinat sa se izoleze tot mai mult de societate. Hainele destinului sau incepeau sa-si arate forme dintre cele mai terifiante. In „Testamentul de la Heiligenstadt“, Beethoven se destainuia fratelui sau, inspaimântat de surzenia sa, din ce in ce mai accentuata. In ciuda handicapului, chiar in aceasta perioada, Beethoven a compus o serie de opere desavârsite ale stilului clasic de maturitate, precum cele trei sonate pentru pian op. 31, Simfonia a III-a „Eroica“, apoi sonata pentru pian op. 57 „Appassionata“, concertul pentru vioara si orchestra, Simfoniile a V-a (a „Destinului“) si a VI-a („Pastorala“). Deosebirile fata de operele compuse in primii sai ani la Viena erau evidente. Orchestra devenise principalul „instrument“ al lui Beethoven.
Drama surzeniei a coincis cu prima mare revolutie in muzica
Drama s-a consumat in anul 1818, când Beethoven a surzit complet. Unica modalitate de a comunica cu interlocutorii erau „caietele de conversatii“, in care acestia scriau in loc sa dialogheze. Paradoxal, surditatea nu i-a intrerupt creatia artistica. Astfel, in 1819 a compus „Variatiile-Diabelli“ pentru pian, iar in 1820 a creat prima versiune a „Missei Solemnis“ si a realizat ultimele sale sonate pentru pian si cvartetele de coarde. In fine, a desavârsit inclusiv Simfonia a IX-a, a carei prima auditie a avut loc, in 7 mai 1824, la Viena. Criticii muzicali spun ca in acea zi s-a consemnat prima mare revolutie in muzica, succesul depasind toate asteptarile. Cronicarii germani au consemnat ca Beethoven a fost intâmpinat cu cinci salve de aplauze, când, potrivit etichetei, insasi familia imperiala era salutata la intrarea in sala doar cu trei salve. Delirul se dezlantuise, melomanii plângeau, iar celebrul compozitor Beethoven, care se gasea pe scena cu fata la orchestra, nu percepea atmosfera de nedescris din sala. Melomanii s-au ridicat in picioare, strigând, ovationând, agitându-si palariile, emotia fiind coplesitoare. Toata lumea respira aerul muzicii beethoveniene, iar una dintre soliste l-a intors pe Beethoven cu fata la public, pentru a reusi sa-si traiasca triumful istoric. Apoi, o boala necrutatoare l-a tintuit la pat si doi ani mai târziu, pe 26 martie 1827, cel mai tulburator muzician din toate timpurile, Ludwig van Beethoven, s-a stins din viata. A fost inhumat in cimitirul Währinger, la inmormântare fiind prezenti mii de locuitori ai Vienei si din intreaga Europa.
Daca n-ar fi existat Beethoven, scriitorul Romain Rolland n-ar fi cucerit premiul Nobel
Scriitorul Romain Rolland, care a primit Premiul Nobel pentru romanul „Jean-Christophe“, al carui erou este un compozitor german, in volumele sale de analize beethoveniene s-a bazat pe cercetarea stiintifica a surselor primare si s-a straduit sa faca o adevarata muzicologie. Nu trebuie omis ca Rolland a fost si profesor de istoria muzicii! Muzicologul Laszlo Ferenc spune ca daca azi nu prea il mai citeaza muzicologii care scriu despre Beethoven nu este „vina“ lui, ci o dovada superba a geniului sau literar, care l-a facut sa descifreze muzica lui Beethoven mai mult poetic decât stiintiific: „Desigur, problemele muzicii pot fi abordate si cu mijloace beletristice. Exista superbe poezii si eseuri, exista si câteva romane muzicale exceptionale – si multe, foarte multe de o mediocritate onesta. Este de dorit ca acestea sa fie valabile si din punctul de vedere al congruentei lor cu realitatea muzicala care constituie subiectul lor, dar valoarea lor rezida, prioritar si chiar decisiv, in valoarea lor literara. Asta stiu si scriitorii“. Putini stiu ca Thomas Mann avea un cumnat, muzician de elita, dirijorul Klaus Pringsheim, pe care insa el nu l-a consultat când a lucrat la „Doctor Faustus“, una dintre cele mai uluitoare creatii beletristice despre muzica. Cumnatul sau, practician versat, i-a facut o lista de erori si contradictii de ordin muzical, detectate in carte, sfatuindu-l pe scriitor sa faca retusurile de rigoare. Thomas Mann nici macar nu a vrut sa se uite pe lista. De ce? Creatia era beletristica despre muzica si nicidecum vreun tratat de muzicologie care sa se adreseze doar segmentului mic de cititori avizati.
„M-am nascut pentru a fi confidentul celor vii si al celor morti“
Cu un talent magnific de a sintetiza datele stiintei si pe cele ale artei, Romain Rolland stia sa descopere intotdeauna ceea ce era viu in trecut, sa resusciteze personalitatea unor muzicieni morti cu atâtea secole in urma, precum Luigi Rossi, Francesco Provenzale, Telemann, Lully etc. Astfel, in acest domeniu, Rolland a creat o adevarata capodopera, „zugravind“ chipul lui Beethoven, chip la care a lucrat câteva decenii. Alaturi de Shakespeare, alt idol de tinerete al scriitorului, Beethoven, „marele suferind“, acest titan surd, aceasta figura cu adevarat prometeica, a reprezentat una dintre temele centrale abordate de Romain Rolland. „In drumul ce m-a dus spre Beethoven am intâlnit multe chipuri care m-au oprit in loc; ele aveau ce-mi povesti, iar eu sunt intotdeauna gata sa ascult: m-am nascut pentru a fi confidentul celor vii si al celor morti“. Marele scriitor francez este convins ca Beethoven i s-a „confesat“ mai mult decât oricare altul. „Zugravindu-l pe el, ii zugravesc neamul. Visul nostru. Pe noi insine. Pe noi si Fericirea – prietena noastra de drum cu picioarele insângerate. (…) Fericirea incercarilor, fericirea muncii, a luptei, a suferintei infrânte, fericirea victoriei asupra propriei noastre persoane, fericirea destinului fecundat, supus, unit cu tine insuti…“.
„Viata lui Beethoven“, o carte tulburatoare de Romain Rolland
Biograful Stefan Zweig spunea ca inca din tinerete „cea mai arzatoare dorinta a lui Romain Rolland a fost sa devina un artist de felul lui Wagner, muzician si poet totodata, creatorul unei drame muzicale eroice. Imaginatia sa plamadeste poeme muzicale, pentru care intentioneaza sa culeaga teme, prin contrast national cu Wagner, din sfera legendelor franceze…“.
Desigur, Rolland n-a devenit compozitor de profesie, nu si-a publicat compozitiile muzicale. Insa, in scurt timp, a cucerit reputatia de eminent istoric al muzicii. Aidoma unui alt mare scriitor francez, Stendhal, care nutrise si el speranta de a deveni muzician, Romain Rolland a debutat cu o carte despre muzica, intitulata „Istoria operei in Europa pâna la Lully si Scarlatti“ (publicata in 1895), fiind chiar teza sa de doctorat extrem de apreciata. A urmat „Viata lui Beethoven“ (1903), prima din faimosul ciclu de biografii eroice, o carte de-a dreptul tulburatoare.
Patimile lui Beethoven, mai presus de bataliile lui Bonaparte si de soarele de la Austerlitz
Romain Rolland are meritul de a fi descoperit conotatia moral-filozofica pe care muzica beethoveniana o are in raport cu epoca moderna: „Beethoven este ceva mai mult decât primul muzician dintre toti muzicienii. El este cea mai eroica forta a artei moderne, cel mai mare si mai devotat prieten al tuturor oamenilor care sufera si lupta. Daca ne intristeaza suferintele lumii, el ni se infatiseaza inainte, parca asezându-se la pianul unei mame indurerate si consolând-o fara cuvinte pe cea care plânge printr-un cântec de jale si resemnare… El este izvorul unei contagioase increderi in viata, el ne-a invatat sentimentul fericirii in lupta… Ce victorie se poate compara cu aceasta, ce batalie a lui Bonaparte, ce soare de la Austerlitz poate egala aceasta tensiune supraomeneasca, aceasta stralucita victorie a spiritului pe pamânt, acest triumf prin care un om sarac, bolnav si insingurat – adevarata intruchipare a suferintelor omenesti – un om caruia viata i-a refuzat orice bucurie, a transformat amaraciunea in bucurie pentru a o aduce lumii! El faureste aceasta fericire din propria sa nefericire, dupa cum a spus-o o data el insusi: prin suferinta spre bucurie!“. Aceste cuvinte dateaza din 1901, anul când Romain Rolland a inceput sa schiteze celebrul roman in zece volume intitulat „Jean-Christophe“.
Figura prometeica a celebrului muzician in romanul-fluviu „Jean Cristophe“
Romain Rolland a scris si publicat cele zece volume ale romanului – inchinat muzicianului Jean-Christophe – in perioada 1904-1912. La vremea aceea, autorul a marturisit ca in roman si-a dorit sa infatiseze „societatea moderna din punctul de vedere al unui erou cu inima curata, al unui Beethoven din vremea noastra“. Astfel, protagonistul Jean-Christophe este un muzician revoltat, cu naziunte eroice, dusman implacabil al mentalitatii celor saraci la figurat, chinuit de situatia injositoare a artistului in acea lume. Neindoielnic, personajul central si anumite episoade din biografia sa sunt inspirate de acelasi Beethoven (Rinul, originea, flamanda, tatal alcoolic, lectiile de muzica etc.). Insa, Jean-Christophe este totodata si o sinteza a unor trasaturi preluate din personalitatea altor mari compozitori care au avut de suferit si au luptat eroic pentru arta lor, precum: Gluck, Berlioz, Hugo Wolf, Gustave Mahler etc. De asemenea, diverse scene din perioada de sedere a lui Jean-Christophe la Paris sunt selectate din biografia lui Wagner. Asadar, celebrul scriitor francez a contopit in Jean Christophe elemente portretistice ilustrative pentru muzicienii pe care i-a indragit Rolland-muzicologul. Astfel, Jean-Christophe a devenit o sinteza artistica a lucrarilor de exegeza muzicala intreprinse de marele umanist european si universal.
Muzica nemuritoare a celebrului compozitor
Beethoven a lasat posteritatii opere nemuritoare, printre care noua simfonii, cinci concerte pentru pian si orchestra, un concert pentru vioara si orchestra, „Missa solemnis“ – care iese din tiparele messelor liturgice, devenind o confruntare subiectiva cu divinitatea – 32 de sonate pentru pian, sonate pentru vioara si pian, (mai cunoscuta este Sonata Kreutzer), 16 cvartete pentru coarde si opera „Fidelio“. Dintre simfoniile celebre, amintim „Eroica“, „Simfonia Destinului“, „Pastorala“ si Simfonia a IX-a cu finalul „Oda bucuriei“ pe versuri de Friedrich von Schiller, adoptata ca imn oficial al Uniunii Europene. De asemenea, nu putem omite dintre sonate „Patetica“, „Clar de luna“, „Appasionata“ si „Walstein“. Este foarte greu sa faci o selectie, pentru ca sigur uiti ceva nemuritor, insa melomanii cunosc lucrul acesta.
Revenind la opera „Fidelio“, muzicologii au afirmat ca aceasta creatie „este o culme mai insingurata pe fundalul dezvoltarii istorice a dramaturgiei muzicale in Europa Occidentala“. Factura morala patetica, de sublima maretie, a operei beethoveniene, nobilul ei caracter uman, plin de simplitate, nu au fost continuate nici de tablourile fantastice sau cavaleresti zugravite de Weber, nici – si cu atât mai putin – de incâlcitele conceptii metafizice sau de extazurile erotice din operele lui Wagner. Aceasta nu inseamna ca inspirata lucrare beethoveniana nu a lasat nici o urma in constiinta compozitorilor din generatiile de mai târziu. Asa, de pilda, in Rusia, „Fidelio“ a gasit un admirator de-a dreptul exclusivist: Glinka. „Nu dau «Fidelio» pe toate operele lui Mozart luate laolalta“, repeta obsesiv Glinka.
Beethoven, figura cardinala in evolutia muzicii tuturor timpurilor
De la artizanul in serviciul Bisericii sau aristocratiei, Beethoven a devenit un artist care a creat dintr-o necesitate interioara si nu la comanda. Influenta lui asupra compozitorilor ce i-au urmat a fost enorma. Admirat de Franz Schubert, Felix Mendelsohn-Bartoldy, Robert Schumann, Johannes Brahms, pâna la Richard Wagner si Arnold Schönberg, apreciat de acestia ca intemeietor al unei ere noi in muzica, Beethoven este considerat, pe buna dreptate, „figura cardinala in evolutia muzicii tuturor timpurilor“.
Câti dintre noi, muritorii, s-ar incumeta sa creada ca pot, in 57 de ani de viata, sa fie la fel de creativi ca Ludwig van Beethoven. De aceea, formatorii de opinie l-au supranumit „Titanul“, recunoscându-i anumite calitati supranaturale.
Viata lui Beethoven impresioneaza si prin faptul ca Revolutia iacobina de la 1789 nu l-a zapacit ca pe altii. De ce? Pentru ca el a asumat in muzica sa ideile de libertate ca nimeni altul, iar posibilitatea de a sluji pe Napoleon – precum Sostakovici pe Stalin sau ca Richard Strauss pe Hitler – nu i-a luat mintile.
Chiar daca nu a fost argatul vreunei curti – ca alti compozitori cu nume de rezonanta – Beethoven a ramas prieten cu tot felul de nobili care l-au sponsorizat, astfel devenind nemuritori.
Edwin Fischer este unul dintre pianistii care chiar l-au inteles, observând ca nimeni dintre noi, oamenii obisnuiti, n-am fi rezistat la tensiunile extreme la care a fost probata aceasta extraordinara alcatuire psihica. In octombrie 1802, când surzenia parea fara leac, cum marturiseste in „Testamentul de la Heiligenstadt“ numai arta si râvna de a savârsi binele l-au oprit de la o sinucidere pentru multi fireasca.
„Missa Solemnis“ este capabila sa-ti imprime fiorul religios, atât de usor de pierdut in tramvai sau in ambuteiaj, insa tot atât de durabil ca Bach prin „Matthaeus Passion“ ori Haendel prin „Messiah“.
Beethoven este mai cu seama prietenul celor singuri, al celor care nu se pot intelege cu semenii lor din cauza diferentei de sensibilitate sufleteasca.
„Testamentul de la Heiligenstadt“, dovada moralitatii post-umaniste
Cine ajunge sa se creada nebun pentru ca gasca lui nu vorbeste decât de sex, motociclete si fotbal poate constata cu un fel de uimire in „Sonatele“ si in „Cvartetele“ lui Beethoven atâta nuantare sufleteasca incât isi da seama ca a nu fi cu sufletul liniar ca un computer este tocmai normalitatea. Oricum, Beethoven nu apartine doar muzicii, despre el se va pronunta istoria omului in post-umanism.
Unii studenti de la academiile de muzica din tara si din lume considera ca nimeni n-ar trebui sa paraseasca o scoala fara a sti de „Testamentul de la Heiligenstadt“, de invingerea handicapului prin urmatorul rationament moral: „Divinitate, tu care de acolo, din inalt, poti citi in adâncul sufletului meu si-l cunosti, stii ca-n el salasluieste numai dragostea de oameni si râvna de a face bine! O, oameni, daca rândurile astea vor cadea vreodata sub ochii vostri, gânditi-va ca ati fost nedrepti cu mine; iar cel nefericit sa se mângâie, gasind un alt nefericit ca si el, care, in pofida stavilelor pe care natura i le-a pus in cale, a facut tot ce i-a stat in putinta spre a fi primit in rândul artistilor si al elitei umane“.
