Cinci ore de la explozie. Craiova este impietrita de stirile care curg din difuzoare. In masini, autobuze, birouri, in scoli si in case nu se discuta decât despre tragicul eveniment care a inmarmurit un oras intreg. Mai mult ca oricând, traficul este insuportabil. Doar cartierul Lapus zace intr-o amorteala nefireasca. Nici un zgomot, nici un plânset, nici un strigat de disperare nu tulbura linistea inghetata. Autoturismele circula bara la bara, parca in semn de respect pentru tragediile care abia au inceput lânga ei. In zona afectata, multimea nu a disparut cu totul. Nimeni nu mai are putere sa vorbeasca insa. Trecatori, curiosi, rude ingrijorate privesc incremeniti ce a mai ramas dupa explozia devastatoare.
Blocul U2, cel aflat in imediata apropiere a punctului termic. Din usa de la intrare a mai ramas cadrul de fier. O fisura adânca strabate scara care urca pâna la etajul patru. Pereti crapati, cioburi, frig cumplit. Nici o usa de apartament nu mai este la locul ei. Cele care nu au fost smulse de deflagratie abia mai stau agatate in balamale. Dincolo de ele – primele ore de drama.
O orfana intre darâmaturi
Apartamentul patru. Trei tineri cara molozul cu ce pot. Galeti, cutii, saci, faras sau chiar cu mocheta cu tot. Mâinile le sângereaza de la rani si ger. Nici unul nu indrazneste insa sa scoata o vorba. Socul este prea mare, dezastrul este enorm. Se misca mecanic, incercând sa nu vada tabloul sinistru de lânga ei: ferestre spulberate, pereti surpati. Baia a devenit una cu dormitorul si holul, mobilele nu se mai disting din mormanul de darâmaturi. Usile nu mai exista. In locul unde cu doar câteva ore inainte fusese un camin calduros, ramasesera doar ruine, din care Elisabeta Tudor, tânara de numai 23 de ani, incerca sa mai salveze câte ceva. Cât de putin, pentru ca acolo, in apartamentul patru, se gasea singura ei avere: mostenirea lasata de parintii decedati.
„N-a mai ramas aproape nimic. Frigiderul s-a dus, la fel si televizorul. Nu mai am ferestre, usi, pereti… Totul este pulbere!“. Nu plânge. E prea inspaimântata, prea indurerata sa verse vreo lacrima. Prefera sa se miste incontinuu, sa care galeti, sa mute lucruri, sa faca orice, numai sa nu cada prada disperarii.
„Cine sa ma ajute!? Doar Dumnezeu, poate… Au venit toti de azi-dimineata – de la primarie, politie, pompieri. De promisiuni m-am plictisit. Spuneau ca o sa ma ajute sa strâng de aici darâmaturile – era nevoie de barbati zdraveni, doar au cazut peretii! Doua ore am asteptat. Pâna la urma i-am chemat pe prietenul meu si pe o colega. Ce sa fi facut? Sa fi stat sa ma uit la ce mi-a mai ramas!“
Icoanele, martore tacute ale infernului
Apartamentul opt. Usa de la intrare a disparut. Celelalte – de la camere – sunt camuflate cu paturi, cuverturi, haine. Inauntru nici o diferenta de temperatura, tot -10 grade Celsius, ca si afara. Imbracati cu ce-au gasit mai gros, Elena si Ion Vaduva fac curatenie. Pâna sa puna geamurile si usile, pâna sa faca reparatiile celelalte la pereti ori aparatura electrica, trebuie sa descurce infernul pe care explozia l-a lasat in urma. Au strâns mobilele intregi in mijlocul casei, sa poata matura molozul si cioburile imprastiate peste tot. La locul lor au ramas doar icoanele – agatate de pereti, nemiscate in fata dezastrului
„Este apartamentul unei matusi“, spune Elena, maturând tencuiala de pe recamierul imbatrânit. „Are 80 de ani, sarmana, s-a imbolnavit pur si simplu de la sperietura. Am dus-o la niste rude, sa aiba grija de ea, sa stea la caldura. Aici s-ar fi imbolnavit. Nici nu stiu cum a suportat socul! Mi-e frica de cum o sa reactioneze când o sa vina acasa! Aici era casa ei, pentru care muncise toata viata!… Chiar asta-vara ii astupasem cu silicon toate ferestrele, sa nu intre ploaia peste ea. S-a ales praful: au fost zburate cu tot cu giurgiuvele. Ce sa faca ea acum dintr-o pensie amarâta?…“
„Are doar patru luni si jumatate…“
Pentru Margareta Burada de la apartamentul 11, spaima de ieri-dimineata a fost de doua ori mai puternica. O data pentru ca a trebuit sa astepte câteva ore pâna sa poata distinge, in lumina diminetii, ce mai ramasese din casa. Dar mai presus de orice, primul gând atunci când s-a trezit buimaca in bezna inghetata a fost la copilul pe care il poarta in pântec.
„Are doar patru luni si jumatate“, spune tânara femeie, cautând un colt de pat pe care sa se odihneasca. „Nu am reusit sa ajung inca la vreun medic, dar nu cred sa fie ceva in neregula cu el. Nu am dureri, nici alte simptome care sa ma ingrijoreze. Astept totusi sa se termine calvarul asta, sa pot ajunge, in sfârsit, la spital“. Nebunia izbucnita in puterea noptii, frica, nelinistea, agitatia din jur – cu pompieri, politisti, viceprimari, directori – toate au istovit-o pe Margareta. De teama de a nu-i face mai rau pruncului, nu poate face nici mari eforturi. Doar numara orele, inghetata si inca ingrozita, pâna când tot visul asta urât se va sfârsi.
Explozia a mistuit un suflet tânar si frumos
Blocul U2, ultimul etaj. Apartamentul 12. Apartamentul care pâna in dimineata de 26 ianuarie a fost caminul fericit, vesel si primitor al familiei Trica. Acum, la fel ca toate celelalte locuinte, este devastat de explozia nimicitoare, de gerul naprasnic care patrunde prin toate partile, de doliu. Aici a locuit pâna ieri cea care a fost sotie si mama iubitoare, Doina Trica.
„Doamne, Dumnezeule, cum s-a putut intâmpla asa o nenorocire? Fata noastra frumoasa, asa de vesela, asa de buna si de cuminte… Cum e posibil???“
Doar o camera a ramas neatinsa din tot apartamentul – si probabil singura nevatamata din tot blocul: camera lui Robert, baietelul Doinei. Vecini, rude, prieteni vin aici pe rând s-o jeleasca. Se uita pe fotografii, plâng, isi amintesc de ea.
„Cu mine a vorbit ultima data. Aseara, când sa inchid magazinul, a trecut pe la mine sa ma vada. Faceam planuri pentru ziua ei de nastere, care trebuia sa fie in februarie. Implinea 36 de ani. Si uite cum o sarbatoriram, Doamne!…“ Femeia de pe pat nu-si mai poate stapâni lacrimile. Infernul din noaptea trecuta i-a rapit cea mai buna prietena. „Mi-a zis: «Aura, hai ca trebuie sa ma duc sa scriu parametrii aia la centrala. Vorbim mâine mai mult…» Si a plecat“.
Pe hol, departe de bocetele rudelor, Claudiu Trica zace consternat pe patul din dormitor. Nici acum nu poate crede ca Doina, sotia lui frumoasa, nu mai este. Si doar a vazut cu ochii lui cum au scos-o de acolo, dintre darâmaturi – un trup inert, lipsit de viata. Verdictul crud al pompierilor ii chinuie inca amintirea: „Femeia e moarta“. Dar tot nu poate crede. Nici el, nici copilul lor de numai 13 ani, nici Aura, cea mai buna prietena.
