Cind traiesti zece ani pe peronul unei gari, caldura unui camin ti se pare un vis care numai printr-o minune poate deveni realitate. Jan Trica este unul dintre acei oameni care pastreaza acest vis in suflet, singura lui ratiune de a merge mai departe si de a tine piept unei sorti potrivnice. Anii petrecuti in vagoanele trenurilor l-au facut sa vrea cu si mai multa inversunare ca intr-o buna zi sa poata rosti cuvintele magice: „Aceasta este casa mea!“.
„Am avut o viata tare necajita!“, isi incepe Jan Trica trista poveste. Barbatul are 34 de ani si traieste pe peronul garii de mai bine de zece ani. Moartea tatalui sau, cin4d el avea numai 18 ani, a insemnat inceputul necazurilor si al declinului. Mama lui s-a recasatorit si s-a mutat la noul barbat, care nu a vrut sa isi complice existenta cu un copil care nu era al lui. Orfan de tata si lipsit de sprijinul mamei, Jan a ajuns pe peronul garii. „Dupa ce a murit tata, m-am descurcat cum am putut. Am carat marfa la patroni, am lucrat sase ani la ELECTRO, la PANIFICATIE, la sonde, pe unde am putut si eu. Acum il ajut pe parintele Stefanili de la Biserica «Sfintul Gheorghe». Mi-a fost foarte greu. Mai ales seara, cind ma intorceam sa dorm in gara“, a spus barbatul. Din cind in cind isi mai vizita mama, dar nu prea des, ca sa nu isi supere tatal vitreg. „Mai am si un frate la care mai merg din cind in cind. Dar nu poate sa ma ajute nici el, saracul, pentru ca are doi copii de crescut si un singur salariu in casa…“.
„Nu vreau sa cersesc, dar stiu ca fara ajutor nu o sa reusesc sa am un loc al meu“
In acest an insa, Jan si-a petrecut Craciunul intr-o camera incalzita, dupa multele care l-au gasit in ger, pe strazi. „Am fost acasa, la mama, pentru ca acum ceva timp i-a murit barbatul. Daca nu se intimpla asta, tot in gara stateam si in acest an“. Sarbatorile petrecute cu mama sa i-au mai alinat putin amarul si au adus la lumina un vis mai vechi, ascuns undeva in ungherele sufletului sau, care i-a tinut de cald si i-a dat putere sa mearga mai departe: gindul ca intr-o zi va avea o casa a lui. „Nu pot sa locuiesc cu mama o vesnicie. Ea e buna, dar are patima bauturii. Cind bea e o teroare, ma blestema si nu mai tine cont de nimic. Nu ii port pica, pentru ca e mama mea, dar nu pot trai cu ea in casa“, spune cu tristete in glas barbatul. „Vreau sa imi fac si eu o odaita, oricit ar fi de mica. Daca m-ar ajuta cineva cu materiale de constructii, i-as fi recunoscator toata viata. Nu sint lenes si nu mi-e frica de munca. Nu vreau nici sa cersesc, dar stiu ca fara ajutor nu o sa reusesc sa am un loc al meu si sa-mi fac un rost! Nu beau, nu fumez, pentru ca sint bolnav si daca m-ar ajuta cineva, as folosi fiecare banut sa imi cumpar materiale pentru o camaruta“, a spus cu tremur in glas Jan Trica. Barbatul spera ca un om cu suflet il va ajuta sa isi vada visul cu ochii si, intr-o zi, o sa paraseasca definitiv peronul garii pentru a locui intr-o odaita a lui, de unde sa nu il goneasca nimeni.
