Am scris în cele ce urmează despre două personalităţi pe care le-am cunoscut în diferite ipostaze şi pe care le-am apreciat cu sinceritate. Ele vor rămâne în amintirile mele ca doi Seniori de la care oricine poate învăţa, numai dacă este dispus la un asemenea exerciţiu de pedagogie informală.
Ca student al Facultăţii de Filosofie a Universităţii din Bucureşti, am avut la mijlocul anilor ’60 un distins profesor de Cibernetică, Constantin Bălăceanu-Stolnici într-o perioadă când încă nu se destrămase mitul lansat de ideologii instruiţi la Moscova, potrivit cărora aceasta ar fi “o disciplină profund nocivă şi antiumană a imperialismului anglo-american”. Îmi amintesc cu multă plăcere cursurile sale, parcă rostite din amvon, prin intermediul cărora avea darul de a ne introduce într-un domeniu de mare deschidere filosofică şi incontestabilă valoare ştiinţifică.
Nu îl mai văzuzem de câteva decenii, dată fiind plecarea mea în misiuni diplomatice peste hotare. Ultima oară, l-am întâlnit, în primăvara anului 2018, în Aula Academiei cu prilejul lansării primului volum al “Enciclopediei Juridice Române” la elaborarea căreia contribuisem cu redactarea unor termeni de logică juridică şi de filosofie a dreptului. Chiar dacă Timpul trecuse şi lăsase urme pregnante în biografia sa, academicianul Constantin Bălăceanu-Stolnici îşi păstrase acelaşi zâmbet generator de bună dispoziţie şi luciditatea unor observaţii profunde despre viaţă ca nişte aforisme ad-hoc.
Ulterior l-am evocat pe fostul meu profesor în mod indirect în cartea “Figuri retorice” (2019) printr-un episod petrecut în familia sa în anii Primului Război Mondial. Atunci când mareşalul August von Mackensen venise în vizită la bunicul lui din neamul Bălăcenilor, acesta l-a întâmpinat cu următoarele cuvinte: “Puteţi intra ca un învingător, dar nu vă pot primi ca pe un musafir.” Comentariul meu, inclus în cartea menţionată, a fost: “Îmi închipui că în acele clipe cuvintele înţeleptului boier valah au umbrit imediat salba de medalii ce împodobeau pieptul arogantului om de arme al Germaniei.”
Constantin Bălăceanu-Stolnici s-a născut la 6 iulie 1923 ca descendent al unei vechi familii boiereşti căreia Aula Imperială de la Viena îi conferise în secolul al XVII-lea titlul de Conte al Sfântului Imperiu Romano-German; în anul 1990, Seniorul a publicat cartea “Cele trei săgeţi. Saga Bălăcenilor”, pe care am citit-o cu deosebit interes. În perioada 1941-1947, după absolvirea Liceului “I.C. Brătianu” din Piteşti, acesta a studiat la Facultatea de Medicină din Bucureşti, rămânând asistent la Catedra de Neurologie doar pentru câţiva ani până la excluderea sa din învăţământ pe motive politice. În anii următori a avut o prodigioasă activitate medicală la Spitalele bucureştene “Colentina”, “Dr. Cantacuzino”, “Gheorghe Marinescu” şi la Institutul Naţional de Gerontologie.
Biografia sa cuprinde titluri de prestigiu precum: membru de onoare al Academiei Române; preşedinte de onoare al Societăţii Academice de Antropologie; laureat al “Marelui Premiu” al Societăţii Franceze de Sinteze Înalte, al Ordinului “Steaua României” în grad de cavaler, al “Medaliei Regele Mihai pentru Loialitate” şi al “Meritului Maltez” în grad de ofiţer. Este autorul unor cărţi de referinţă printre care: “Les fondements cybernétiques de l’activité nerveuse”, 1971; “Anatomiştii în căutarea sufletului”, 1981; “Neurogeriatria”, 1984; “Tratat de geriatrie practică”, 1998; “Structuri centrale ale sistemului nervos”, 2001; “Incursiune în lumea sufletului. O abordare antropologică”, 2003.
În cursul anului 2021, în plină criză pandemică, academicianul Constantin Bălăceanu-Stolnici exprima această profesiune de credinţă: “Eu am fost profesor de geriatrie. Cea mai importantă chestiune este longevitatea părinţilor şi a bunicilor. Pentru că longevitatea este, în primul rând, o chestiune genetică. În al doilea rând, trebuie să ai o viaţă regulată, să nu faci excese, abuzuri, să nu consumi droguri şi să pui maşina cerebrală să lucreze. Pentru că orice maşină, cu cât lucrează mai mult, cu atât se uzează mai mult, însă în materie de creier este invers: cu cât lucrează mai mult, cu atât se menţine mai bine.”
Seniorul Alexandru Paleologu (1919-2005) s-a născut într-o familie boierească, mutată din Insula greacă Lesbos în Ţările Române la începutul veacului al XVIII-lea; strămoşul său este “medelnicerul” (un titlu medieval dat boierului care turna Domnitorului apă pentru a se spăla pe mâini şi servea bucatele la mese) Mihai/Mihalache Nicolae Paleologa. Acesta venise împreună cu tatăl lui în suita Domnitorului Alexandru Ipsilanti, potrivit celor scrise în lucrarea “Catagrafie oficială de toţi boierii Ţării Româneşti la 1829”, publicată la Bucureşti sub semnătura lui Ioan C. Filliti în anul 1929.
Pe Alexandru Paleologu am avut prilejul de a-l cunoaşte în perioada 1998-1999 când participam, în calitate de Şef al Departamentului Relaţii Externe al Senatului României, la şedinţele săptămânale ale Comisiei de politică externă, al cărei membru dânsul era. De atunci am în memorie un episod ce ilustra aleasa cultură a distinsului parlamentar, diplomat, scriitor, eseist şi critic literar. Aflându-mi numele de familie, mi-a spus că bunicul meu, paroh în satul Feredieni/Hârlău fusese în anii ’30 senator liberal de Iaşi, împreună cu Mihail Sadoveanu, sugerându-mi să mă uit în cartea acestuia, “Zodia Cancerului sau Vremea Ducăi-Vodă” unde este menţionat de câteva ori numele “Bârliba”. I-am urmat imediat sfatul, consultând romanul istoric sadovenian şi regăsind acel nume în capitolul al cincilea al cărţii publicate în anul 1959 la Editura Tineretului din Bucureşti (aflată în biblioteca personală, dar – sincer să fiu – încă necitită până atunci). La reuniunea din săptămâna următoare, i-am confirmat preţioasa informaţie oferită, exprimându-mi profunda admiraţie faţă de reţinerea unor aspecte aparent minore pentru Domnia Sa; ţin minte că mi-a promis atunci că îmi va da unele elemente concrete despre perioada senatorială a bunicului meu, dar trecerea Seniorului în Eternitate la 2 septembrie 2005, în vârstă de 86 de ani, nu i-a mai permis împlinirea acelei promisiuni.
Redau în continuare câteva date semnificative ale carierei lui Alexandru Paleologu. A absolvit Liceul “Spiru Haret” din Bucureşti, studiind apoi Dreptul la Universitatea din Capitală. Devenea, imediat după cel de-al Doilea Război Mondial, diplomat în MAE, dar după puţin timp, era dat afară de omnipotenta activistă prosovietică Ana Pauker. În anul 1959 era arestat în “lotul Constantin Noica/Ion Pillat” şi condamnat la 14 ani de muncă silnică; a fost graţiat în iunie 1964, lucrând succesiv în domeniul literar la: Institutul Academiei Române pentru Istoria artei; Teatrul “C.I. Nottara” şi Editura “Cartea Românească”.
Imediat după evenimentele din decembrie 1989, Alexandru Paleologu a fost numit, de noua putere de la Bucureşti, ambasador al României în Franţa, dar este demis la numai câteva luni, în iunie 1990, din cauza convingerilor sale monarhiste şi a asumării curajoase a titulaturii de “ambasador al golanilor”.
Am citit cu interes multe dintre eseurile purtând prestigioasa lui semnătură, printre care: “Bunul simţ ca paradox”; “Alchimia existenţei”; “Moştenirea creştină a Europei”; “Amicus Plato sau despărţirea de Noica”. Voi încheia succinta evocare cu o cugetare a distinsului Senior: “Ca să devii modelul altuia, prima condiţie este să nu o doreşti. Trebuie să ai tu un model bine ales, bine asimilat şi pe care să îl imiţi în mod propriu: a accede, prin inteligenţă şi imaginaţie, la ceea ce este esenţa acelui model.”
Dr. Dan Mihai Bârliba
