Cu prilejul unor misiuni oficiale, am reuşit să ajung în două locuri semnificative pentru istoria şi urmările celui de-al Doilea Război Mondial. Fac precizarea că le voi reda nu în cronologia evenimentelor respective, ci în succesiunea vizitelor mele: i) Potsdam, un oraş din fosta R.D. Germană unde am participat, în iulie 1973, la un seminar european ca Secretar al Uniunii Internaţionale a Studenţilor; ii) Ialta, un oraş ucrainean din fosta U.R.S.S. unde, la 5 iunie 1998 – ca Şef al Departamentului Relaţii Externe al Senatului României – l-am însoţit pe liderul acestui for parlamentar, în calitatea sa de Preşedinte în exerciţiu al Adunării Parlamentare a Cooperării Economice la Marea Neagră, la Summit-ul de înfiinţare a Organizaţiei Cooperării Economice la Marea Neagră. În oraşele menţionate au avut loc, la mijlocul veacului trecut, două Conferinţe semnificative si am considerat că ele merită a fi prezentate, mai ales în aceste vremuri tulburi când norii negri ai Războiului au acaparat tot mai îngrijorător Cerul Păcii.
i) Potsdam: Castelul Cecilienhof, asemănător unui conac englezesc în stilul “Tudor Revival”, a fost construit de Casa de Hohenzollern care a condus Regatul Prusiei şi Imperiul German până la sfârşitul celei de-a doua conflagraţii mondiale. Împăratul Wilhelm al II-lea dăruise acel edificiu, fiului său cel mare, Prinţul Moştenitor Wilhelm şi soţiei acestuia, Ducesa Cecilie de Mecklenburg-Schwerin. Din cauza izbucnirii Primului Război Mondial, construirea Castelului, sub supravegherea arhitectului Paul Schultze-Naumburg, a fost blocată în august 1914, dar reluată în anul următor şi finalizată în anul 1917.
Acolo s-au desfăşurat lucrările “Conferinţei de la Potsdam” din 17 iulie până în 2 august 1945, care a fost ultima reuniune a Şefilor de Guverne ale S.U.A., U.R.S.S. şi Marii Britanii. Deşi premierul britanic refuzase ţinerea unei conferinţe la nivel înalt “oriunde, în zona militară sovietică”, preşedintele american Harry Truman şi liderul sovietic Iosif V. Stalin au fost de acord, la finele lunii mai 1945, să se întâlnească “lângă Berlin”.
Cecilienhof a fost ales ca sediu al Conferinţei, iar cazarea delegaţiilor participante s-a făcut la Babelsberg, o suburbie a Potsdamului, ale cărei străzi către Castelul menţionat nu suferiseră distrugeri substanţiale şi puteau fi riguros supravegheate. Sălile Palatului fuseseră renovate şi dotate cu piese de mobilier, aduse de la alte palate din Potsdam. Am avut acces în toate spaţiile interioare şi am beneficiat de explicaţiile competente în limba engleză din partea ghidului, un reputat istoric local. Mi-am notat fugitiv, în carnetul meu de însemnări: *Salonul de muzică al Ceciliei/Salonul Alb, folosit de delegaţia sovietică pe post de cameră de primiri; *Camera de scris a Ceciliei/Salonul Roşu, utilizat de sovietici ca loc de studiu şi documentare; *Sala Mare, dotată cu o masă rotundă, probabil executată la o renumită fabrică de mobilă din Moscova; *Camera pentru fumat a lui Wilhelm, folosită ca birou de lucru de către delegaţia americană; *Biblioteca lui Wilhelm, devenită birou al delegaţiei britanice; *Camera pentru mic dejun a lui Wilhelm, pe post de secretariat al Conferinţei.
Îmi amintesc o mare fotografie înfăţişându-i pe cei trei lideri cu privirile radiind de zâmbete, care se odihneau în parcul Castelului în ziua de 25 iulie 1945. Am remarcat că atât W. Churchill, cât şi I.V. Stalin nu fumau, lipsindu-le trabucul ori pipa; în faţa lor, erau amplasate două microfoane pentru declaraţiile atât de aşteptate de către jurnaliştii prezenţi.
Cu prilejul acelei vizite, am aflat că, după încheierea Conferinţei, Castelul a fost utilizat de către sovietici pe post de Club şi, ocazional, de spaţiu al recepţiilor incluse în programele de vizită ale unor şefi de state ori de partide; liderii R.D.G. nu pierdeau niciun prilej pentru a combina destinderea cu propaganda de proslăvire a U.R.S.S. După anul 1961, o parte a parcului/Neuer Garten a fost dezafectată din cauza construirii unei porţiuni a tristului “Zid al Berlinului”.
Palatul Livadia, foto: © Vyacheslav Argenberg / http://www.vascoplanet.com/, CC BY 4.0 https://creativecommons.org/licenses/by/4.0, via Wikimedia Commons
ii) Ialta/Crimeea: Palatul Livadia este un superb edificiu în stil neo-renascentist, inaugurat la 11 septembrie 1911. Conţine 116 camere având interioare în diferite stiluri; există un Vestibul pompeian, o Sală engleză de biliard, o Sală neo-baroc pentru cină, un Cabinet “Jacob style” din lemn de paltin. În ultimele decenii ale veacului al XIX-lea, Palatul devenise o reşedinţă de vară pentru familia imperială a Rusiei (Ţarii Alexandru al II-lea, Alexandru al III-lea, Nicolae al II-lea). După revoluţia din februarie 1917, mama Ţarului Nicolae, Împărăteasa văduvă Maria Feodorovna s-a retras la Livadia, împreună cu câţiva membri ai familiei imperiale; aceştia au fost preluaţi din Rusia de o navă britanică, trimisă de nepotul Împărătesei, Regele George al V-lea. Am mai aflat că, în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, după Campania Germaniei din Crimeea (1941-1942) şi ocuparea Sevastopolului de către armata generalului Erich von Manstein, acesta a fost promovat la rangul de Feld-Mareşal, organizându-se o fastuoasă recepţie în Grădinile Palatului Livadia.
Peste câţiva ani, între 4 şi 11 februarie 1945, aici se desfăşurau lucrările “Conferinţei de la Ialta” cu participarea Şefilor de Guverne ale S.U.A., Marii Britanii şi U.R.S.S.: Preşedintele Franklin D. Roosevelt; Primul Ministru Winston Churchill; Secretarul General al Partidului Comunist I.V. Stalin, fiecare dintre ei având o redutabilă armată de diplomaţi şi experţi militari. Generalul francez Charles de Gaulle nu a fost invitat la Ialta şi nici mai târziu, la Potsdam.
Elementul de atracţie prioritară în cadrul vizitei mele l-a constituit încăperea unde s-au întâlnit “Cei Trei”: o masă rotundă având în centru fanioanele american, englez şi sovietic; un număr de scaune pentru şefii şi membrii delegaţiilor; două mari fotografii cu aspecte de la convorbiri. După cum ne spunea ghidul local, “momentul Ialta a consemnat un Stalin arogant şi rigid, dar şi un Roosevelt bolnav şi slăbit ale cărui zile erau numărate”. Pozele alb/negru şi color, realizate atunci confirmau această declaraţie.
Nu ne-am propus, în acest articol, să efectuăm o analiză exhaustivă a principalelor probleme discutate; acestea au fost numeroase şi complexe, reflectând poziţii şi priorităţi diferite ale delegaţiilor prezente. După cum se ştie, a fost adoptată “Declaraţia asupra Europei eliberate” în care se arăta, printre altele, că cele trei state participante: “îşi vor da concursul… în scopul instalării unor guverne provizorii unde să fie reprezentate toate elementele democratice ale populaţiei” şi se menţionau “dreptul lor de a-şi alege acea formă de conducere în care ar vrea să trăiască, dreptul de a-şi crea instituţiile democratice după propria alegere”. O serie de analişti au sesizat faptul că anumite prevederi ambigue ale “Declaraţiei de la Ialta” au oferit liderilor postbelici de la Moscova pretextul de a interveni în politica internă a unor state din zona de ocupaţie sovietică în numele apărării democraţiei; a se vedea în acest context impunerea, în România, a guvernului pro-comunist condus de Dr. Petru Groza. Se cunoaşte că fiecare din cele trei mari puteri ale lumii avea obiective specifice: *Marea Britanie era preocupată de menţinerea imperiului colonial; *S.U.A. doreau să se asigure de participarea Uniunii Sovietice la războiul din Zona Pacificului şi la negocierile referitoare la aranjamentele situaţiei postbelice, în primul rând, la rolul Organizaţiei Naţiunilor Unite. *Uniunea Sovietică urmărea să obţină mai mult teritoriu şi să îşi consolideze poziţia politico-strategică în teritoriile cucerite.
Istoria ultimelor decenii a consemnat noile situaţii ale fiecăreia din cele două locaţii, marcate de schimbări pozitive, salutate de întreaga lume sau, dimpotrivă, de agresiuni si ingerinţe ce au sfidat idealul păcii europene şi mondiale. Astfel, Potsdam a devenit un prosper oraş al Germaniei Unificate, în timp ce Ialta şi Provincia Crimeea căreia îi aparţine au fost rupte (sperând că nu pentru totdeauna) – de către dictatura moscovită – din trupul Ucrainei independente.
Dan Mihai Bârliba
