Aprobarea proiectului remodelării centrului Craiovei după distrugerile provocate de cutremurul din martie 1977 s-a făcut la Bucureşti, de chiar preşedintele României din acei ani, Nicolae Ceauşescu, dar în proiectul final el sugerase să se proiecteze o Casă de cultură în faţa Bisericii „Sfânta Treime“, construcţie menită să ascundă privirilor imaginea lăcaşului de cult din Piaţa Prefecturii, acolo unde se desfăşurau mitingurile în epoca Ceauşescu.
Cunoscutul arhitect Viorel Voia (originar din comuna Vărădia, Caraş-Severin), „oltenizat“ în Craiova din 1965, a rememorat pentru Gazeta de Sud etapele şi problemele refacerii centrului Băniei.
Ion Jianu: Sunteţi un cunoscut arhitect român, aveţi un CV impresionant, cu 50 de ani munciţi la planşetă. Printre multele lucrări realizate de dumneavoastră, una este şi acum comentată: conceperea centrului Craiovei după cutremurul din 1977 şi după vizita lui Nicolae Ceauşescu în Bănie. Aţi avut probleme, adică centrul oraşului nostru s-a realizat aşa cum l-aţi gândit sau vi s-a impus un anume regim de înălţime şi un anume stil arhitectural?
Viorel Voia: După absolvirea Institutului de Arhitectură „Ion Mincu“ Bucureşti, întreaga mea activitate de arhitect, începută în anul 1963 la Timişoara şi, din 1965, la Craiova, a fost „alimentată“ de o serie de lucrări, având încărcături funcţionale, constructive şi estetice, în cadre urbane cu specificităţi şi importanţe distincte, fiecare dintre ele provocând stări de maximă dăruire profesională şi consum energetic fără rezerve. Centrul Craiovei, remodelat după cutremurul din 1977- seism care a distrus fondul arhitectural vechi, cu recunoscută valoare – a avut la bază structuri tematice, istorice, ideologice, plastice specifice, reieşite din consultanţele periodice avute în Bucureşti şi Craiova cu profesori arhitecţi, istorici de artă, critici, chiar personalităţi politice ale vremii, cu vârfurile unor ministere ce ar fi trebuit să-şi manifeste, în scris, observaţiile sau acordul lor cu principiile de alcătuire ale centrului Băniei. Ideile, însoţite de schiţe preliminarii, au fost prezentate în simpozioane de arhitectură organizate de Uniunea Arhitecţilor în oraşe precum Brăila, Baia Mare, Oradea, Târgu Jiu etc., în urma cărora complexul ideatic, încorporat în tema de proiectare, a căpătat atât stabilitate, cât şi noi lumini. Lucrarea finală, în fază de proiect, a fost aprobată la Bucureşti, de preşedintele Nicolae Ceauşescu, fără observaţii, momentul acesta fiind socotit un veritabil triumf!
Ceauşescu, după aprobarea proiectului centrului: „Treceţi imediat la treabă!“
I.J.: Înseamnă că poveştile cu Ceauşescu pe post de „Gică Contra“ sunt legende?
V.V.: Vizionarea finală, de aprobare a proiectului, a fost, cum spuneam, la cel mai înalt nivel, în prezenţa lui Nicolae Ceauşescu – la care, în afară de Dolj, au fost încă patru judeţe, cu probleme specifice zonelor respective – a decurs într-un deplin acord, fără nici o indicaţie specială, doar cu recomandarea finală şi fermă a lui Nicolae Ceauşescu: „Treceţi imediat la treabă!“. Şi am trecut, cu multă vervă profesională şi pasiune, în a transforma în real cele gândite, visate, desenate, machetate ş.a.m.d. Repet, afirm cu toată responsabilitatea civică, morală şi profesională că lucrările de proiectare şi apoi lucrările executate în centrul Craiovei după cutremurul din martie 1977 nu au fost impuse de Ceauşescu şi nici de alţi demnitari locali, aşa încât colectivul de arhitecţi şi ingineri proiectanţi care au alcătuit o forţă profesională, omogen structurată, a realizat un ansamblu urbanistic ce a prelucrat modern şi rafinat tradiţia locală, arhitectural-muzicală, pe care Craiova, Cetatea Băniei, a manifestat-o în cursul veacurilor. Un mare arhitect, de talie mondială, făcea afirmaţia: „Istoria arhitecturii este singura istorie care nu minte“. În contexul acestei afirmaţii, se poate uşor depista condiţia arhitectului, în perioada de care vorbim, în relaţie cu societatea, cu cei care o conduc, plus respectul de care se bucura profesiunea aceasta în societate. În fond, respectarea produsului de arhitectură este un act de cultură…
I.J.: Proiectul final, aprobat de Ceauşescu, a privit strict doar centrul Craiovei?
V.V.: Nu. Sunt obligat să menţionez faptul că zona centrală supusă aprobării, la cel mai înalt nivel, era mult mai dezvoltată decât se vede astăzi finalizată. Zona studiată se întindea până la Universitate, iar strada Unirii (Calea Unirii) – până la Facultatea de Medicină (veche). Totodată, zona de vest a Băniei se întindea, ca studiu şi proiectare, până la fostul stadion „Central“ („Ion Oblemenco“ în prezent), încorporând întregul fond existent, de valoare, în compunerea urbanistică finală. Din acea zonă aprobată, pe lângă clădirile care se văd astăzi – mai ales legate de Calea Unirii şi străzile adiacente acesteia – apare izolat, oarecum „ostentativ“, blocul Luxor. Doar el s-a executat din planul studiat şi proiectat vizând acea zonă, un proiect care prevedea, printre altele, o piaţă supraterană, modernă, în prelungirea clădirii Universităţii înspre blocul Luxor, cu trafic auto pe sub piaţă ş.a.m.d.
I.J.: În afară de complexul Minerva (restaurant şi hotel), nu a fost posibil să se menţină nici o altă clădire veche din zona centrală afectată de seismul din martie 1977?
V.V.: Craiova, alături de Bucureşti, a fost municipiul cel mai lovit de cutremurul din 1977 încât, urmare a analizelor făcute de ingineri constructori, specialişti de vârf ai României în calcul seismic, s-a hotărât ca fronturile construite, clădirile existente, dar prăbuşite parţial sau total, să fie înlocuite total, începând de la fundaţii, cu construcţii noi, încorporând în desfăşurarea lor Complexul Hotelier Minerva, singura construcţie avariată, dar rămasă în picioare. Cum? Cu preţul unor serioase eforturi financiare menite să-i asigure complexului Minerva, prin consolidare, siguranţa funcţională, constructivă şi estetică. Acest complex, Minerva, monument de arhitectură, împreună cu celălalt monument de arhitectură, de patrimoniu naţional, clădirea Prefecturii Dolj sunt „capetele de afiş“ ale zonei centrale a Băniei, asigurând, împreună cu noile fronturi de arhitectură, statutul de cadru urban „unicum“ în România. Clădirea Prefecturii Doljului este „surioara“ mai tânără a clădirii Primăriei Capitalei, „părintele“ acestor două capodopere de arhitectură fiind regretatul acad. arh. Petre Antonescu (Primăria Municipiului Bucureşti s-a ridicat între anii 1906 și 1910, completată în anii de după 1945, iar fosta clădire a Palatului Administrativ din Craiova, sediul actual al Prefecturii şi Consiliului Judeţean Dolj, s-a edificat în perioada 1912 – 1913, n.r.). Fac o paranteză: clădirea Prefecturii Dolj este încă în aşteptarea unei consolidări urmare a unei expertize structural-constructive ce se va realiza de mari personalităţi ale domeniului…
„Mutarea statuii lui Mihai Viteazul a distrus sigiliul Domnitorului…“
I.J.: Este reală informaţia că înainte de 1990 ar fi existat un proiect privind o parcare subterană în perimetrul dintre clădirea Prefecturii şi Biserica „Sfânta Treime“, proiect realizat chiar de dumneavoastră?
V.V.: Este adevărat… Pentru această zonă au existat câteva proiecte, printre care unul privind o parcare. Înainte de 1990, am realizat împreună cu soţia mea, arhitect Georgeta Voia, un studiu aprofundat privind o parcare auto, pe două niveluri, sub Piaţa Prefecturii, însumând aproape 250 de locuri. Autorităţile locale de până la 1990, dar şi cele de după, au trecut sub tăcere acest proiect, deşi necesitatea unei parcări în această zonă a oraşului este mai mult decât evidentă. Mărturia acestui proiect este ansamblul de locuinţe şi dotări comerciale Madona, cu zona joasă, la nivelul străzii Ion Maiorescu, de unde se accedea atât la nivelul inferior, cât şi la cel superior al parcajului auto preconizat. Peste această zonă joasă a fost proiectată – şi realizată – o pasarelă pietonală de la Mercur, înspre Biserica „Sfânta Treime“ şi înspre blocul cu sediul ACR, având pe traseul acesteia locuri de odihnă şi contemplare. Acest ansamblu, având şef de proiect pe soţia mea, a primit Premiul Uniunii Arhitecţilor din România în 1988 (arhitect Geta Voia: „Menţionaţi faptul că pasarela a fost gândită şi proiectată de mine împreună cu colectivul meu, aşa a fost, aşa e corect“). O altă mărturie privind proiectul parcării subterane din Piaţa Prefecturii este adâncimea fundaţiei soclului statuii lui Mihai Viteazul din faţa intrării oficiale în Prefectură, realizată la o adâncime de aproape 7,50 metri faţă de suprafaţa văzută a pieţii. Statuia ecvestră a lui Mihai Viteazul (lucrare monumentală, bronz), executată de marele sculptor Tudor Panait între anii 1975-1976, a fost mutată înspre Biserica „Sfânta Treime“ fără să fiu consultat în calitatea mea de coautor al acesteia (am proiectat soclul). Această nefericită mutare a statuii a distrus sigiliul domnitorului Mihai Viteazul, ataşat soclului, precum şi scrisul de pe soclu, scris artistic, din alfabetarul lui Leonardo da Vinci.
I.J.: Aţi spus că pentru această zonă, cea dintre clădirea Prefecturii şi Biserica „Sfânta Treime“, au existat mai multe proiecte. În afară de cel cu parcarea subterană, de care tocmai aţi vorbit, ce altceva s-a proiectat?
V.V.: Este vorba de un proiect realizat la sugestia lui Ceauşescu şi care a fost inclus în proiectul final privind remodelarea centrului Craiovei, respectiv o casă de cultură modernă, dar construcţia era, de fapt, menită să ascundă privirilor Biserica „Sfânta Treime“! Acesta a fost motivul real al sugestiei lui Ceauşescu… Acest lăcaş de cult ar fi trebuit să se construiască în perimetrul actual al parcului dintre prefectură şi biserica amintită. Au existat două variante, una în care statuia ecvestră a lui Mihai Viteazul era cu spatele la casa de cultură şi cu faţa spre prefectură (pe atunci, Comitetul judeţean de partid Dolj), iar a doua variantă era statuia cu faţa spre casa de cultură. Ceauşescu a aprobat proiectul final în care era inclusă această clădire. El, repet, nu a vrut să se vadă biserica…Nu s-a realizat această casă de cultură deoarece oficialităţile locale din Craiova au reuşit să „dribleze“, să evite executarea clădirii în acel amplasament. Nu cunosc prea multe detalii… Clădirea era frumoasă, necesară Craiovei, dar amplasamentul era nepotrivit deoarece nu se mai vedea, din Piaţa Prefecturii, acest monument de artă, Biserica „Sfânta Treime“, construcţie în stil brâncovenesc, terminată în anul 1768.
„Catedrala ortodoxă din Craioviţa Nouă, unicat“
I.J.: Răsfoind CV-ul dumneavoastră, am constatat că aţi realizat destule proiecte de biserici, o capelă, adică aţi avut o aplecare şi spre lăcaşurile de cult. Care-i motivaţia?
V.V.: O să încep cu motivaţia, care mă situează între oamenii convinşi că tot ce au, material sau spiritual, sunt daruri de la Dumnezeu, de care trebuie să ne bucurăm, utilizându-le cu dragoste, determinare şi eficienţă faţă de semenii noştri pe care trebuie să-i iubim necondiţionat. Această profundă bucurie, revărsată spre cei ce-şi doreau o realizare construită unicat, precum: casă parohială, chilii la mănăstiri, turn clopotniţă, capelă, biserică, catedrală etc. a fost cea determinantă în proiectele realizate „jertfelnic“ pentru Arhiepiscopia Craiovei şi Mitropolia Olteniei. Între numeroasele lucrări proiectate de mine, aş enumera doar două, de certă importanţă: Catedrala din Drobeta Turnu Severin şi cea din Craioviţa Nouă, aceasta din urmă fiind – conform părerii multor specialişti care au văzut construcţii similare – o catedrală ortodoxă, opinie împărtăşită şi de Mitropolitul Olteniei din acea vreme, 1991, Înalt Prea Sfinţia Sa Nestor Vornicescu. Acesta a avizat proiectul Catedralei din Craioviţa Nouă, semnătura sa fiind decisivă la avizare deoarece au existat discuţii aprinse privind modernitatea acesteia. ÎPS Nestor Vornicescu o aşeza imagistic în câmpul universului formelor brâncuşiene… Privind macheta catedralei din Craioviţa Nouă, ÎPS a exclamat la un moment dat: „Asta-i… Brâncuşi!“.
I.J.: V-aţi simţit atras de Brâncuşi, iar (fosta) fântână din Piaţa Gării Craiova este un fel de mărturie.
V.V.: Este altă discuţie, o reamintesc: în Piaţa Gării, în urmă cu mulţi, mulţi ani am proiectat, la rugămintea arzătoare a lui V.G. Paleolog, prieten şi exeget al marelui Brâncuşi, o fântână, „fântâna celor patru păsări băutoare de apă dintr-un blid“, lucrare executată şi admirată de arhitecţi, artişti plastici, scriitori, locuitori ai Băniei. În urmă cu aproape zece ani, a fost însă parţial demolată! S-a păstrat doar conturul parapeţilor bazinului, în care zac sute de ţevi ţâşnitoare de apă. Mi s-a părut un mod primitiv de gândire a fostei conduceri a Primăriei Craiova.
„În Craiova se construieşte risipit, în forme şi culori total inadecvate cadrului urban existent“
I.J.: În calitatea dumneavoastră de arhitect cu mare experienţă (membru fondator al Ordinului Arhitecţilor din România), de mare iubitor de artă, ce vă deranjează în Craiova de astăzi?
V.V.: Bănia a fost, este şi va fi un important municipiu al României, dar timpurile de astăzi „i-au udat penajul acestei păsări măiastre, compromiţându-i zborul spre înălţimi“… Sunt, în Craiova, multe elemente care „trag în jos“ calitatea de capitală istorică a provinciei Oltenia, situând-o la statutul de târg provincial având, din când în când, răbufniri spre cultură, înnoire urbană, plus unele rezultate bune ale sportivilor.
I.J.: Chiar aşa, catalogaţi Craiova „târg provincial“?!
V.V.: Ascultaţi-mă până la capăt: în Craiova se construieşte risipit, în forme şi culori total inadecvate cadrului urban existent, se ignoră însorirea, specificul de nivelment al terenului, disciplina alinierilor, compoziţia arhitecturală şi, nu în ultimul rând, calitatea de municipiu de mare importanţă al României. Arhitectura anilor de după evenimentele din decembrie 1989, îndeosebi din ultimii zece ani, este supusă voinţei primarilor care dictează în acest câmp profesional. Nu mai există drept de autor, lipsesc total consultanţele prealabile, de specialitate (care trebuie efectuate înaintea unei decizii finale de construire), nu se mai foloseşte câmpul ideatic urban, creat cu atâta trudă în profesiunea arhitectural-urbanistică de-a lungul ultimelor decenii, încât numeroase realizări de azi din Craiova nu fac cinste profesiunii de arhitect.
I.J.: Se spune că în spatele fiecărui om puternic se află o femeie. Înţeleg că în cazul dumneavoastră este vorba de soţie, arhitect, o personalitate în domeniu…
V.V.: În ceea ce mă priveşte, este un adevăr de netăgăduit deoarece întreaga mea activitate de arhitect s-a desfăşurat într-o conexiune profesională impecabilă cu soţia, care, aşa cum bine aţi subliniat, este „o personalitate în domeniu“. Începând cu consultanţele, trecând la planşetă – când se dezvoltau probleme de logică, teoria arhitecturii, compoziţie, plastică arhitecturală, structuri constructive sau funcţionale, în urma cărora cel destinat lucrării începea munca efectivă. Ea, arhitect Georgeta Voia, a avut – şi are – putere de muncă şi creaţie excepţionale, care m-au marcat şi determinat să mă implic, fără rezerve, în profesiune şi conexele acesteia. În afara concursurilor naţionale de arhitectură, nu am avut nici o lucrare comună… Fiecare dintre noi şi-a consumat maximal potenţialul profesional în lucrarea ce o avea pe planşetă. Toate lucrările soţiei şi ale mele au avut acelaşi statut profesional, în dezvoltarea lor de la planşetă la materializare în teren, indiferent de obstacole. Lucrările noastre, finalizate, ne-au adus multe satisfacţii. Şi, aşa cum soţia mea a ţinut să sublinieze, lucrările noastre le-am elaborat alături de colective de colegi – arhitecţi mai tineri, machetişti, ingineri şi, nu în ultimul rând, tehnicieni cu şcoli postliceale serioase, ataşaţi cu seriozitate produsului final.
