Are aproape 40 de ani de când profesează ca medic neurochirurg la Spitalul Judeţean de Urgenţă (SJU) din Craiova. A făcut Facultatea de Medicină la Timişoara şi Bucureşti, şase ani de rezidenţiat în Capitală şi alţi doi de „ţară“ la Caraula, înainte de a prinde un post la cel mai mare spital din Oltenia. Alexandru Cameniţă spune că a avut norocul să prindă postul de neurochirurg scos prin concurs la SJU în 1977 şi că, dacă nu ar fi ajuns neurochirurg, ar fi ales tot o specialitate în chirurgie. Practic, neurochirurgia la Craiova a început cu el, iar din iunie 1977 şi până în prezent, dr. Cameniţă a rămas consecvent meseriei sale.
Gazeta de Sud: De ce neurochirurgie?
Alexandru Cameniţă: Neurochirurgie pentru că mi-a plăcut. Ştiţi cum e, faci pictură pentru că eşti născut pentru asta. De la început am ales neurochirurgie. Am avut şi noroc că s-a scos un post la concurs, pentru că nu existase până atunci la Craiova neurochirurgie. Cred că şi eu am ceva din naştere în acest sens. Îţi trebuie un anumit echilibru. Folclorul spune aşa: foarte mulţi chirurgi în sala de operaţie înjură, ţipă, aruncă instrumente. Cu foarte mulţi profesori pe care i-am cunoscut, în sala de operaţie nu puteai să mişti, urlau, aruncau cu instrumente. O făceau din cauză că erau timoraţi sau erau timizi. Este ca tracul pe scenă al actorului. Poţi să joci 50 de ani, intri pe scenă în faţa a cinci spectatori şi tracul e acelaşi. Aşa se manifestă la ei. Marii neurochirurgi pe care i-am cunoscut, cum este şi profesorul Dănăilă, aveau însă o seninătate în sala de operaţie, un calm extraordinar, glumeau tot timpul, era o plăcere să-i urmăreşti. Oamenii ăştia aveau un psihic puternic din naştere. La noi în sala de operaţie e relaxare. Tot timpul ascultăm muzică: simfonică, jazz, Nana Mouskouri. Eu atunci mă relaxez. Pentru că oricând găseşti ceva în timpul operaţiei care este neprevăzut, care nu e ca la carte, dacă eşti hiperlucid, te relaxezi şi poţi rezolva problema, dar, dacă te stresezi, ai şanse mai puţine să reuşeşti.
GdS: Sunteţi considerat şi unul dintre medicii „nebuni“ ai spitalului, pentru că îi certaţi tot timpul pe cei care stau pe holuri, prin saloane, în afara orelor de vizite. Mă refer la aparţinătorii pacienţilor.
A.C.: Dacă o să veniţi dimineaţa la prima oră, o să vedeţi ce se întâmplă în faţa Clinicii de Terapie Intensivă, de exemplu: dorm pe scaune, pe pături, pe ziare, stau câte două-trei zile, nu au posibilitatea să se spele, nu au unde să-şi facă nevoile, se duc în spaţiile rezervate pacienţilor, unii dintre ei dorm chiar şi prin saloane, dacă găsesc paturi libere.
GdS: Păi, dacă nu ar fi aparţinătorii, cine s-ar mai duce să cumpere medicamentele pentru cei internaţi?
A.C.: Nu au motive să stea acolo, pentru că spitalul are medicamente, nu mai trebuie să cumpere aparţinătorii. Dacă mai primesc câte o hârtiuţă cu medicamente, o primesc dimineaţa, dar în restul timpului stau degeaba. Ei vor să ştie ce se întâmplă cu ruda lor, dar evoluţia pacienţilor nu este de la o oră la alta, favorabilă sau nefavorabilă, pentru că la Reanimare se stă zile, chiar săptămâni. Eu nu am mai văzut în alte spitale din România, nu mai vorbim de străinătate, mizeria care este la noi în faţa Reanimării. Conducerea nu are ce face, pentru că nu poate sta după fiecare. Îl dai afară, vine din nou. Să vă dau şi alt exemplu: un pacient operat, iar în pat lângă el stau soţia, doi copii şi două sacoşe. Nu putem să le facem nimic, pentru că spun acelaşi lucru: am dreptul. Mă gândesc ce s-ar întâmpla dacă şi la noi ar izbucni o epidemie cu germeni patogeni, cum s-a întâmplat prin alte spitale. Ce fac, ne închid spitalul?
„Mulţi doctori nu ştiu să comunice cu pacientul“
GdS: Aceşti germeni patogeni de care spuneţi pot proveni de la aparţinători?
A.C.: Domn’e, noi suntem un depozit de microbi, numai că, fiind sănătoşi, organismul nostru se poate apăra. În serviciile de reanimare există cele mai nocive tulpini de germeni, pentru că sunt triaţi cu ajutorul antibioticelor, iar pacienţii noştri sunt cu imunitatea scăzută. Unii sunt în comă şi nu se pot apăra în faţa bolii. Or, când vine un aparţinător care a dormit pe jos trei zile, se apropie de pat şi îşi pupă ruda, oare câţi microbi îi dă bolnavului? Dar poate că românul are şapte vieţi în pieptu-i de aramă, de nu am avut încă o epidemie din asta să se moară pe capete. Aţi spus bine că sunt printre „nebunii“ spitalului, pentru că sunt singurul care le mai zic şi iau atitudine, pentru că acolo, la Terapie Intensivă, sunt rudele noastre şi mi se pare normal să-i protejăm pe aceşti bolnavi fără imunitate.
GdS: Nu ar trebui să existe, totuşi, şi o comunicare mai bună între medic şi pacient sau aparţinător?
A.C.: Comunicarea dintre medic şi pacient este foarte importantă, dar ţine şi de structura fiecăruia, de caracterul şi pregătirea medicului. Unii dintre ei nu comunică, adică felul în care vorbesc cu aparţinătorul nu este potrivit, folosesc termeni medicali pe care omul nu-i înţelege. Uneori nu au răbdare şi îi mai şi reped pe oameni, iar aici oamenii au dreptate. Eu când mă duc la Reanimare şi sunt întrebat de starea vreunui bolnav, chiar dacă nu este pacientul meu, mă interesez şi le spun aparţinătorilor. Nu mă doare gura şi mi se pare un lucru de bun-simţ. Într-adevăr, mulţi doctori nu ştiu să comunice, iar asta nu se învaţă în facultate, ţine de structura fiecăruia.
GdS: Despre aglomeraţia de la Urgenţă ce ne puteţi spune, care ar fi cauza?
A.C.: Legea spune că un pacient trebuie examinat în 20 de minute. Ştiţi de ce este aşa înghesuială la Urgenţă, pentru că vin toate mărunţişurile. Mă doare capul, mă duc la urgenţă, îmi curge sânge din nas, vin la urgenţă, mă tai la un deget, fug la urgenţă, mă doare burta, la urgenţă. Aceşti pacienţi nu au ce căuta aici. Dar, dacă ajung la UPU, trebuie văzuţi, pentru că altfel fac scandal. Păi, dacă sunt 30 de pacienţi şi la fiecare stai vreo 20 de minute, nu-l apucă prânzul pe ultimul? Totul pleacă de la lipsa reglementării modului de adresare la Urgenţă. Pe vremuri nu se întâmpla aşa ceva. Pacientul mergea la medicul de circă, iar în spital ajungeau doar cei cu probleme. Acum toată lumea vrea radiografii, tomografii, RMN, fără nici o logică. Şi mai e ceva, foarte mulţi bani se cheltuiesc pe investigaţii inutile. Unui pacient care a avut un traumatism, de exemplu, bănuieşte că are o fractură şi vine la UPU, i se fac toate radiografiile cu putinţă, de pomană, şi după aceea vine specialistul. Asta e împotriva eticii medicale şi chiar a legii sanitare. Eu, în momentul în care am bănuiala că este o fractură, chem ortopedul, îmi examinează pacientul şi solicită o radiografie ţintită. Cred că peste 90 la sută din radiografiile făcute la Urgenţă sunt inutile. Aceste solicitări de radiografii sunt făcute şi de medici rezidenţi din UPU, care în faţa legii nu au competenţă. Faci radiografie acolo unde este suspiciune de ceva, nu-l umpli pe pacient din cap până în picioare de radiografii. Pe de altă parte, aparatul de radiografie este foarte vechi şi pacientul este expus la o iradiere extraordinară, inutilă, pe lângă risipa de materiale. Vii cu un copil care a căzut cu bicicleta, de exemplu, şi i se fac 20 de radiografii. Asta în alte părţi e malpraxis. Dacă ar fi copilul meu, eu aş face mare scandal.
Mulţi dintre colegi au o atitudine antimedicală
GdS: Să înţeleg că se face un abuz de investigaţii?
A.C.: Acum da, parcă a înnebunit lumea… Sistemul medical este dat peste cap şi se face o risipă enormă de resurse şi de bani. Dacă ar veni ministrul Arafat la Craiova şi ar catadicsi să stea de vorbă cu noi, eu i-aş argumenta punct cu punct şi i-aş arăta pe hârtie că, din 100 de lei, 80 de lei sunt cheltuiţi degeaba la UPU. Banii se risipesc pe aceste abuzuri. Sunt multe lucruri care se fac din motive electorale, că vrea pacientul, că are dreptul. Păi, pacientul poate să vrea, dar eu ca specialist sunt cel care răspund. Mulţi dintre colegi au o atitudine antimedicală, din păcate, şi faţă de resurse, şi faţă de pacienţi, pentru faptul că nu stau de vorbă cu ei. Te duci la doctor, spui că te doare capul, el trage sertarul şi îţi dă o listă de medicamente sau te trimite să faci tot felul de investigaţii. Stai de vorbă cu omul, dacă ai o suspiciune apelezi la un medic specialist, aşa se face. Îi spune pacientului: fă această investigaţie să văd ce ai. Păi, la ce te gândeşti tu, ca doctor, îl întrebi. Nu mă gândesc la nimic. Păi, stai un pic, pentru că asta îmi poate spune şi cel care vinde covrigi. Asta nu înţeleg pacienţii. Ei spun: am fost la doctor şi, e mare, domn’e, mi-a dat un tratament scump, de 400 -500 de lei. E adevărat că nu mă simt prea bine, dar e mare doctor… Mi-a cerut şi tomografie, şi RMN, ăsta doctor! Nu ca ăla care m-a învăţat ce să fac fără tomografie. E vorba şi de psihologia noastră. Noi trebuie să ne facem datoria de medici, nu să-i facem lu’ ţaţa Ioana o plăcere, că vrea ea o tomografie.
GdS: Cum se făcea neurochirurgie la Craiova în 1977?
A.C.: Când am venit aici în 1977, am fost întâmpinat cu foarte multă ostilitate şi nu eram lăsat să fac neurochirurgie de şeful de la chirurgie, profesorul Buşu. Nu-l interesa, voia să fac chirurgie. Atunci i-am arătat afişul cu Elena Ceauşescu, deşi nu eram membru de partid, şi i-am spus: „Uite ce spune tovarăşa: fapte, nu vorbe. Daţi-mi în scris că nu vreţi să fac. Şi nu-mi băgaţi pumnul în gură că sunt tânăr şi am dantura întreagă şi s-ar putea să vă muşc“. Şicanele astea au durat câţiva ani. Şi atunci vorbeam cam ce nu trebuie, ca şi acum, de altfel. După câţiva ani, cine mă ruga să-i văd toate rudele: profesorul Buşu. În neurochirurgie nu sunt patru mâini ca la chirurgie, ci doar două, iar eu operam cu o asistentă, care îmi învăţase toate şmecheriile. Profesorul Buşu îmi tot spunea să iau rezidenţi, să-i tot schimb, dar nu aveam cum. Dacă îi schimbam, ăla de venea nu ştia ce să-mi facă, poate băga aspiratorul în creier. Le-am spus că în faţa legii eu răspund şi că nu pot să iau în fiecare zi câte un necalificat, care poate să provoace o leziune. Nu am nevoie de medic la mâna a doua, ci de o persoană care să ştie gesturile mele, iar uneori sunt asistente mai bune ca medici, le-am mai spus. Apoi m-am împăcat cu profesorul Buşu, i-am operat toate rudele, şi am rămas prieteni până la moarte.
„Majoritatea instrumentelor de care ne folosim şi acum sunt din 1977“
GdS: Care a fost cea mai dificilă operaţie?
A.C.: Hai să spunem că prima, în septembrie 1977, la un pacient care stătea de un an paralizat. Fusese operat de alt medic. Nu aveam instrumente până atunci. Norocul meu a fost că am primit o trusă din Germania. Un neamţ a făcut la vremea aceea cinci truse mari, cu toate instrumentele de care a crezut că este nevoie, şi le-a trimis în România, ca donaţie. O trusă a ajuns şi la Craiova, trusă pe care o avem şi acum. Majoritatea instrumentelor de acum sunt cele din 1977, trimise de acel neamţ. Revenind la primul meu pacient, ştiu şi acum cum îl chema: Marin Nicola, de la Palilula. Avea 54 de ani în 1977. Am intrat prima dată în sala de operaţie cu acea trusă. Numai un nebun putea face ce am făcut eu: să vi într-un spital, să fi primit cu ostilitate şi să intri în sală, fără să fi operat vreodată o hernie de disc. Şi să operezi un bolnav care mai fusese operat cu un an înainte. A fost sinucidere curată. Toţi îi spuneau pacientului să-şi vadă de treabă, „că te omoară copilul ăla“. A durat vreo trei ore operaţia, pentru că intrasem pe nişte ţesuturi modificate de cel care operase înainte, am găsit hernia neatinsă, am scos-o, iar la scurt timp pacientul începuse să-şi simtă picioarele. A doua zi a început să meargă. Toţi îl întrebau „ce ţi-a făcut domne’ copilul ăla?“. Asta pentru că am avut tupeu, altfel aş fi plecat demult de aici, cu şicanele care mi se făceau.
GdS: Câte operaţii aţi făcut?
A.C.: Cred că mă apropii de 15.000 de intervenţii chirurgicale, nu le-am ţinut socoteala. Depinde şi de cum te mişti. Neurochirurgia are acum mai multe ramuri şi trebuie să te specializezi într-una dintre ele. Înainte le făceai pe toate, dar acum sunt unii care operează numai tumori, unii traumatisme de coloană, unii hernii şi compresiuni, alţii fac chirurgia epilepsiei. Îţi trebuie cam 20 de ani ca să spui că ai o anumită experienţă. Este grea neurochirurgia. De exemplu, la tumori, sunt unele cât unghia şi pe zona asta sunt zeci de nervi şi vase. O operaţie durează chiar şi 18-20 de ore, pentru că se face sub microscop, celulă cu celulă. Acestea sunt cele mai greu de făcut. În ceea ce priveşte coloana, tot aşa, îţi trebuie experienţă când operezi, pentru că nu operezi orice, iar când o faci trebuie să fi sigur că este în favoarea pacientului. Până acum nu m-a înjurat nimeni.
GdS: Care este cea mai grea intervenţie?
A.C.: Cea mai grea este cea din chirurgia vasculară, iar apoi tumorile profunde, care sunt greu de abordat. Sunt zone la cap de unde poţi să scoţi foarte mult creier, fără să se întâmple nimic şi fără defecte. Ăsta e avantajul la neurochirurgie, dacă nu sunt afectate zonele vitale poţi să-l operezi pe pacient corect şi să rămână fără sechele. În schimb, orice leziune de nerv sau de măduvă este irecuperabilă. La coloană, din orice leziune, cât de mică, poţi să mori sau să rămâi paralizat pe viaţă. Rădăcinile nervoase sunt ca macaroanele fierte, s-a rupt una, la revedere, nu se mai poate coase. De aceea, la intervenţiile pe coloană riscul e mult mai mare, decât la cele pe creier. Cartea spune că dintr-o sută de hernii de disc, zece sau 11 nu merg bine, din diverse motive. Important e să ştii care pacient este de operat, să fii cinstit cu el, să ştii diagnosticul precis, nu să-i iei banii. Sunt tumori profunde inatacabile, la care nu ai ce să faci. Nici o tumoare mică, benignă, nu are rost să o scoţi. Sunt situaţii în care medicul este cel care decide. Sunt zone în care poţi intra şi zone în care nu poţi interveni chirurgical. Nici la coloană nu poţi opera, de exemplu, metastazele vertebrale. Nu ai ce, iar cancerul vertebral te omoară rapid.
GdS: Care ar fi cauza?
A.C.: Cauza este genetică. Omul, datorită bagajului celular şi metabolic, este ca o maşină programată să reziste 120 de ani. Regimul de viaţă este cel care scade durata. Dacă la maşină îi dau ce trebuie şi merg cu 80 de kilometri pe oră fac 1.200 de kilometri. Dacă pun frână des, dacă pun benzină proastă, nu mai ajungi la 1.200 de kilometri. Plus că intervin şi alte chestii, adică poţi să faci tensiune, diabet, boli degenerative.
„Toată lumea ştie că majoritatea doctorilor spun aşa: îmi dai atât“
GdS: Era mai greu înainte în acest domeniu al neurochirurgiei?
A.C.: Înainte, acum 20 de ani să spunem, era ca în evul mediu. Cele mai mari progrese, în ceea ce priveşte tehnologia, s-au făcut în domeniul spaţial şi în neurochirurgie. Acum, datorită tehnologiei se poate opera orice localizare de cancer. E vorba de supertehnologie, extrem de scumpă, cu instrumente speciale la care noi încă nu putem visa.
GdS: La un pacient contează şi modul în care discuţi cu el?
A.C.: Da, iar eu sunt mai glumeţ… Mă întreabă, „domnu’ doctor, ce se întâmplă?“, iar eu îi răspund că, dacă nu moare, este ca şi scăpat.
GdS: Sunt pacienţi care se simt mai în siguranţă în ceea ce priveşte operaţia, dacă dau înainte bani la doctor?
A.C.: Da, dar cine îţi garantează că pacientul ăla nu face infarct pe masa de operaţie sau nu face un accident vascular. Păi în momentul în care i-ai luat ăluia banii este ca şi cum… Toată lumea ştie că majoritatea doctorilor spun aşa: îmi dai atât. Este o realitate. Dar mai sunt şi unii care se laudă că au dat atât, că au făcut credit ca să dea bani la doctor, dar în realitate nu e aşa, nici nu l-ai văzut pe acel pacient. Nu mă deranjează asta, dar eu le spun: domne’, dă-mi măcar un sfert din cât te lauzi prin oraş şi poţi să spui apoi ce vrei.
GdS: Care sunt cei mai ascultători pacienţi?
A.C.: Femeile. Bărbaţii sunt fricoşi, vin la doctor doar dacă îi aduc soţiile. În schimb, femeile vin singure. Când intră în cabinet un bărbat şi o femeie, îl întreb direct pe el ce-l doare. Mult mai bine colaborezi cu femeile… Şi pacienţilor trebuie să le vorbeşti pe limba lor, ca să priceapă, nu să înşiri termeni medicali şi atât. Ei spun, da, da, dar la final nu au înţeles nimic. Omului trebuie să-i vorbeşti rar, să-i dai posibilitatea să proceseze fiecare informaţie şi să-i explici cu cuvintele lui.
GdS: S-a întâmplat să aflaţi că cineva v-a trimis bani pentru un pacient prin altcineva?
A.C.: Da. Era un liftier, Gică îl chema. Tot timpul venea la mine, ba că are un văr, ba o cumnată, o rudă, un vecin, ca să aflu după aceea că el făcea trafic de influenţă. Lua bani de la aparţinători în numele meu. Erau şi asistente care mai făceau aşa ceva. Din momentul acela, am decis să nu mai vorbesc decât cu membrii familiei.
„Dacă nu ai experienţă, ai curaj să-i ceri bani pacientului?“
GdS: Vi se pare în regulă condiţionarea actului medical, adică nu te operez dacă nu-mi dai atât?
A.C.: După părerea mea, asta este furt din buzunar. Eu, ca doctor, l-am operat pe tata la urologie. Le-am dus şi bani, dar nu, nu şi nu. Am dus şi două sticle de whisky. Sticlele mi le-au oprit, dar cu banii m-au refuzat categoric. Deci, în momentul în care condiţionezi actul medical, eu văd asta ca pe un furt din buzunare. Vă mai dau un exemplu cu un medic ginecolog, care nu mai e acum în viaţă. În primii săi ani la spitalul de aici a fost solicitat să facă o naştere la o colegă rezidentă. Fata nu avea bani, iar el i-a spus că o costă 2.500 de lei. S-a împrumutat de la noi şi i-a dat. A venit cu banii la noi, s-a frecat cu ei pe bărbie şi a spus: „Făcui şi eu safteaua pe ziua de azi. Dacă de la voi nu iau, atunci de la cine!“. I-am bătut obrazul…
GdS: Mai aleg studenţii specializarea neurochirurgie?
A.C.: Da, dar neurochirurgia asta e lucru’ dracului. Fac specializarea pe la Bucureşti, vor să plece în străinătate, dar e foarte greu de făcut şi nu cred că merită. Îi întreb pentru ce au ales neurochirurgia şi spun că pentru bani. Greşit, din asta nu câştigi bani acum, ci peste mulţi ani, când nu-ţi mai trebuie. La început doar plăteşti, pentru studii, pentru tot ce trebuie. Apoi când eşti tânăr îţi trebuie experienţă. Cine vine la tine să se opereze, dacă nu ai experienţă? Şi dacă nu ai experienţă, ai curaj să-i ceri bani pacientului? Păi, cam dai de dracu’! În toate activităţile umane există o marjă de eroare. Racheta americană care a costat trei miliarde de dolari a explodat şi a omorât şapte oameni, cu toate măsurile de siguranţă luate de NASA. Dar singura activitate umană în care omul nu acceptă greşeala este medicina. Mie mi-a zis cineva că sunt doctor şi nu am voie să greşesc.
