Sclavele sexuale din Japonia

Aceasta este povestea unor femei care au îmbătrânit şi au murit fără să le fi fost făcută dreptate. La 67 de ani de la declaraţia de capitulare a Japoniei, pe 15 august 1945, mii de femei, transformate în sclave sexuale de soldaţii japonezi, încă aşteaptă să li se facă dreptate. Din 1932, pe frontul asiatic, 200.000 de femei au fost vândute în China, Borneo,  Filipine, Singapore, Taiwan, Malaiezia, Myanmar, Indonesia şi în multe insule din Pacific. Răpite, păcălite sau vândute de familiile sărace din teritoriile ocupate, ele au fost forţate luni sau ani la rând să lucreze în „staţii de reconfortare“, amenajate pentru soldaţii japonezi. Cele mai multe dintre ele aveau mai puţin de 20 de ani, unele chiar 12. Istoricii şi cercetătorii fenomenului au afirmat că majoritatea acestor femei proveneau din Coreea (aproximativ 80%), dar şi din China şi alte teritorii ocupate de japonezi. Femeile tinere din ţările aflate sub controlul Imperiului Japonez au fost recrutate pentru a lucra în popote ale militarilor sau în fabrici, sau, după cum spun unele mărturii, au fost pur şi simplu răpite de la casele lor. Există mai multe declarații conform cărora, în mai multe cazuri, chiar militarii au fost cei care au participat la răpirea unor femei. Numeroase bordeluri militare erau conduse de persoane particulare supervizate de oficialităţi ale armatei. Mai mulţi istorici japonezi, folosindu-se de mărturiile unor „femei de reconfortare“, au afirmat că Armata Imperială Niponă şi Marina Imperială Niponă au fost implicate atât direct, cât şi indirect în constrângerea, înşelarea, ademenirea şi uneori răpirea unor femei tinere din teritoriile aflate sub controlul imperial.
Supravieţuitoarele, care după 1945 s-au întors acasă, au rămas în suflet cu trauma violeţei suferite. Izolate, sărace, bolnave, ruşinate, multe dintre ele au murit fără să reuşească să povestească de ororile la care au fost supuse. În ultimii ani, unele femei, deşi foarte bătrâne, au decis şi au găsit puterea să vorbească. Au vorbit, au acuzat, au fondat asociaţii, au călătorit în stăinătate pentru a povesti lumii despre tragica poveste a „femeilor de reconfortare“. La început, guvernul japonez a negat orice legătură oficială cu bordelurile militare. În iunie 1990, guvernul japonez a declarat că toate bordelurile militare erau conduse de proprietari particulari.
 În cele din urmă, în 1995, Japonia a înfiinţat un „Fond al femeilor asiatice“ pentru plata compensaţiilor materiale către supravieţuitoarele bordelurilor militare japoneze. De asemenea, fostele femei de reconfortare au primit din partea premierului nipon Junichiro Koizumi o scrisoare în care se spunea: „Ca prim-ministru al Japoniei, prin aceasta îmi reînnoiesc cele mai sincere scuze şi regrete faţă de toate femeile care au trecut prin experienţe incomensurabile şi dureroase şi au suferit răni fizice şi psihice nevindecabile ca femei de reconfortare“. Fondul a fost înfiinţat folosindu-se donaţii private, nu şi fonduri guvernamentale, şi a fost criticat ca fiind o cale de evitare a admiterii abuzului guvernamental. Din cauza naturii private a fondului, numeroase „femei de reconfortare“ au respins plăţile şi au continuat să caute să primească scuze şi compensaţii oficiale.