Interviurile din seria „Viața de medic“ spun istoria doctorilor iscusiți ai României, cu umbrele și luminile lor deopotrivă
Deși este unul dintre cei mai cunoscuți ginecologi bucureșteni, profesorul Dimitrie Pelinescu-Onciul nu a acordat în ultimul deceniu nici un interviu în media din România. S-a temut de răstălmăciri. Dar, cu trecerea anilor, tensiunea poveștilor nespuse s-a acumulat. Și a explodat acum: de la vechiul blestem al Saftei Brâncoveanu care l-a ajuns pe Ceaușescu și amintirile unui ginecolog din groaznicele maternități comuniste, până la ceata de hoți stabilită într-un spital bucureștean și cumetriile politice din învățământul medical universitar. Poveștile profesorului Pelinescu-Onciul nu pot fi răstălmăcite dintr-un motiv foarte simplu: au fost trăite.
Vlad Mixich: Aveți un nume compus, Dimitrie Pelinescu-Onciul, și, de obicei, un astfel de nume ascunde o poveste. Vă întreb și pentru că numele Dimitrie Onciul este cel al unui istoric roman respectabil…
Dimitrie Pelinescu-Onciul: E o legătură, dar nu directă. Numele Onciul aparține soției și atunci când ne-am căsătorit eram colegi de facultate în anul III, familia ei a solicitat acest lucru. Familia Onciul este foarte veche, din Cernăuți, înnobilați de Iosif al II-lea. Dar bunicii mei erau Grozdea. Au fost avocați, unul a fost decan al baroului București, a fost și primar de sector în Bucureşti. Eu m-am născut în 1947 și, din păcate, a urmat o perioadă foarte grea pentru familia mea. Tatăl meu a fost epurat din Barou pentru că era vicepreședintele Uniunii Avocaților pe țară. Până în 1963 a trebuit să lucreze ca muncitor necalificat. După ’63 a fost reabilitat și a lucrat ca jurist consult. Nu mai dorea să lucreze ca avocat pledant pentru că, spunea el, „nu mai există justiție“. N-a văzut vremurile din ziua de azi.
V.M.: Și cum a apărut medicul într-o familie de avocați?
D.P.O.: Eu am rupt o tradiție, toți au fost juriști. Am făcut liceul real, toată lumea mă vedea cu o carieră tehnică, dar mi-am dorit foarte mult medicina. N-am oscilat nici un moment: din copilărie și până am terminat liceul, cu toate sfaturile contrarii care îmi spuneau să fac ceva tehnic.
V.M.: Dar chirurgia este o parte mai tehnică a medicinei.
D.P.O.: Da, oarecum. Atunci când am început facultatea, consideram că tot ceea ce era chirurgie, mai ales obstetrică-ginecologie, era un fel de periferie a medicinei. Adevărata medicină era medicina internă. Dar în anul II trebuia să facem o practică de vară și am ajuns la chirurgie la Spitalul „Cantacuzino“, unde era în acea vreme marele Ion Juvara. A fost atât de fascinantă acea lună încât, din acel moment, nu m-am mai desprins de specialitățile chirurgicale. După ce l-am văzut pe el operând, mi-am petrecut nenumărate nopți la Urgență. Și, înainte să încep anul III, am plecat în vacanță la un coleg de grupă al cărui tată era directorul unui spital rural. Chirurgul de acolo ne-a luat să ne inițieze și am făcut prima apendicectomie. Acela a fost debutul meu.
V.M.: Ați operat înainte de a deschide oficial un manual de chirurgie?
D.P.O.: Exact. Dar și acum știu tehnici chirurgicale învățate în luna petrecută la Juvara. Cu Juvara nu puteai să discuți, trebuia să stai să citești toată noaptea pentru că el întreba la raportul de gardă, nu conta că erai student. Apoi, mai mulți profesori din medicina internă au vrut să mă ia la ei, dar am preferat la terminarea facultății să plec la țară, cum se întâmpla atunci, pentru că eu doream o specialitate chirurgicală.
Am avut noroc, am ajuns la un spital rural, la Sinești, în județul Vâlcea…
V.M.: Să-ți începi cariera ca medic la țară în România comunistă?
D.P.O.: Am avut noroc. Am ajuns la un spital rural, la Sinești, în județul Vâlcea, cu 100 de paturi. În naivitatea mea am fost convins că va fi un număr mare de doctori și voi fi și eu un începător printre ei. Când am ajuns acolo, am aflat cu stupoare nu numai că eram singurul doctor, dar urma să fiu și directorul spitalului. Mi-am început cariera ca director de spital. Singurul avantaj a fost că Direcția Sanitară avea interesul să dea negație unei pediatre și eu trebuia, ca director, să semnez această negație. Atunci le-am spus că semnez cu cea mai mare plăcere dacă o aducem în spital pe soția mea, care era la un dispensar alăturat. Și ne-am prins atât de bine în horă încât am stat cinci ani, nu trei. Cinci ani în care am făcut tot ce vă puteți imagina în materie de urgență, cu o excepție: traheostomia. Cel mai utilat spital serios era la 80 km și un alt spital era la Horezu, la 40 km de noi. Eu acolo am avut ocazia să fac medicină foarte serioasă. Locuiam în incinta spitalului și zona era foarte frumoasă, de deal-munte.
O săptămână am lucrat fără să-mi dau seama dacă mănușile care mi se dau sunt sau nu sterile..
V.M.: S-a întâmplat să aveți intervenții pe care până atunci nu le-ați mai făcut?
D.P.O.: Da. Am avut foarte multe astfel de cazuri acolo. M-am trezit în niște situații uneori dramatice. Aveam documentația cu mine și eram împreună cu soția. Când eram în fața unui bolnav unde nu ne descurcam, unul dintre noi mergea și citea și apoi venea și transmitea celuilalt, într-un mod subtil, pentru că nu trebuia să se prindă personalul mediu. Dacă se prindea, îți pierdeai orice autoritate.
V.M.: Și cum s-a înțeles perechea de tineri medici din familii bucureștene bune cu cei din satul Sinești?
D.P.O.: După cei cinci ani acolo mi s-a spus că am fost unul dintre cei mai duri șefi pe care i-a avut spitalul. M-am trezit acolo într-o altă lume. Nu mi-am putut închipui că maternitatea nu avea posibilitatea să sterilizeze mănușile chirurgicale. O săptămână am lucrat fără să-mi dau seama dacă mănușile care mi se dau sunt sau nu sterile. Când am întrebat „Unde le sterilizați?“, s-au uitat ciudat la mine și mi-au spus că le spală. Și atunci au început transformările în spital. Am ajuns să fac de toate, inclusiv laborator. A trebuit să învăț microscopie… a fost o școală extraordinară.
„De moarte năprasnică în zi de Crăciun să moară cel care se va atinge de acest spital“
V.M.: Cum ați reușit totuși să reveniți în București?
D.P.O.: S-au scos la concurs niște posturi de preparator la obstetrică-ginecologie la Spitalul Brâncovenesc și 23 August (actual „Sf. Pantelimon“). Norocul a fost că, doar cu un an înainte, mai fusese un concurs contestat și contestația ajunsese la tovarășa Ceauşescu, care era cu ochii pe acel concurs. Așa că a fost oarecum pe bune. Și astăzi mă întreb cum am intrat. A fost o șansă. Dar de acolo m-a urmat un blestem: toate spitalele în care am fost au fost fie desființate, fie demolate. În 1986, într-o vineri, Ceaușescu a hotărât să demoleze Spitalul Brâncovenesc și luni a început demolarea. Era un spital proaspăt renovat, monument istoric, sălile de operație erau de marmură, dar n-a contat. Spitalul fusese fondat de Safta Brâncoveanu și era o pisanie în hol care spunea că: „Se face acest spital pentru săraci și de moarte năprasnică în zi de Crăciun să moară cel care se va atinge de acest spital“. Vă spune ceva asta?
V.M.: Și apoi…?
D.P.O.: A urmat o lună de incertitudine, după care am fost mutați la Spitalul Titan, pe vremea aceea cel mai modern spital din București, care a fost și el desființat de ministrul Mincu în 1994. Suntem un popor cu foarte mulți bani şi ne permitem… Și apoi am lucrat o lună la Spitalul Caritas, care a fost o mare și neplăcută surpriză pentru mine. Nu-mi închipuiam că poate exista așa ceva în București. Pasiunea mea era chirurgia oncologică-ginecologică și acolo m-am trezit că nu puteam să fac așa ceva. Erau niște condiții care puneau în pericol pacienții.
M-am trezit cu un maldăr de dosare, fără bani și cu o ceată de hoți în jurul meu…
V.M.: Și cum ați scăpat de acolo?
D.P.O.: Eram asistentul căruia i se dădeau grupurile cu pile: copiii rectorilor, prorectorilor. Și am avut studentă o doamnă, profesor acum, excepțională ca om și pregătire, fiica unui rector. Și tatălui ei i-am spus că nu am condiții să-mi fac meseria și că ies din învățământ. Așa am ajuns la Spitalul „Filantropia“, unde foarte repede am ajuns șeful clinicii pentru că fusese pensionat predecesorul meu. Și, spre surpriza mea, după ’90, m-am trezit că începe să conteze afilierea politică. Mi se spunea tot timpul: nu ai sprijin politic. Eu nu am făcut politică deloc și nu regret deloc. Recunosc că, uneori, relațiile politice prin paciente m-au ajutat pentru spital.
V.M.: Și totuși ați fost directorul Spitalului „Filantropia“. Poate fi cineva director de spital în București fără să aibă sprijin politic?
D.P.O.: A fost foarte simplu. În acea vreme era la guvernare Convenția Democrată și directorul general din Ministerul Sănătății era doctorul Ștefan Bartha, un ginecolog excepțional și un om foarte drăguț. Noi am lucrat împreună și mă cunoștea foarte bine. La Spitalul „Filantropia“ era director un domn care avea multe probleme. Și au decis să-l schimbe. Și fără să mă întrebe nimeni, m-am trezit cu un telefon de la minister și am fost anunțat că sunt numit provizoriu directorul spitalului. A doua zi am preluat dosarele și m-am îngrozit. Spitalul n-avea avize de funcționare, n-avea avize de mediu, n-avea nimic. M-am trezit cu un maldăr de dosare, fără bani și cu o ceată de hoți în jurul meu, în administrație. Se fura orice. Te întorceai și dispărea ceva sau apărea ceva cumpărat fără nici o rațiune. Incredibil! Am încercat să pun oarecare ordine: veneam la 6.00 dimineața, plecam la 10.00 seara, dar nu-mi mai știam pacienții. Așa că mi-am înaintat demisia, spunându-i ministrului că eu am făcut medicină ca să fac medicină, nu e domeniul meu să fac administrație. Și din acel moment am renunțat și mi-am văzut de medicină. Pasiunea mea era chirurgia ginecologică și ecografia și am avut norocul să nimeresc lângă profesorul Luca, un om cu o pregătire gen Renaștere: picta, cânta. N-a avut reclama pe care o merita. Era un om modest, dar cu o minte extrem de luminată.
De multe ori, în spatele reclamei nu se ascunde și valoarea..
V.M.: Cât de mult contează reclama în medicină?
D.P.O.: Contează foarte mult și, din păcate, de multe ori în spatele reclamei nu se ascunde și valoarea. Sunt medici de mare succes, și o spun în cunoștință de cauză pentru că mulți dintre ei mi-au trecut ca studenți, rezidenți, cursanți prin mână. În medicină trebuie să ai un pic noțiuni de PR. Sunt medici simpatici și medici antipatici. Eu nu fac parte din categoria celor simpatici pentru că am obiceiul să spun ce gândesc. De multe ori, pacienții nu înghit acest mod de a le spune lucrurile franc.
V.M.: Pe forumuri, pacienții spun că, deși sunteți un medic foarte bun, sunteți „mai distant față de alții“.
D.P.O.: Ține de educație. Eu niciodată nu tutuiesc pe cineva străin. Nu am tutuit nici o infirmieră. Ăsta e genul meu și față de pacienți. Și îmi place să spun foarte franc ce gândesc. Relația medic-pacient trebuie să fie apropiată, dar nu familiară. Eu detest medicul care tratează cu superioritate pacientul, luându-l peste picior, tutuindu-l. Mi se par deplasate lucrurile astea. Și asta nu place la toată lumea. Recunosc: sunt mai distant. Recunosc.
V.M.: Viitorul apropiat ne-ar putea aduce în fața unor spitale transformate în fundații, cel puțin așa se propune în noua lege a sănătății. Credeți că transformarea spitalelor în instituții nebugetare este o idee inspirată?
D.P.O.: Ideea în sine nu e rea, dar nu cred că se potrivește stadiului nostru economic. O fundație e nonprofit, dar trebuie să trăiască din ce produce. Dumneavoastră veți vedea în aceste spitale accesul oricui, și acelora care nu-și vor permite să plătească? Nu cred. Și n-aș vrea să se întâmple în România ce se întâmplă în Statele Unite, unde nu urgența, nu gravitatea afecțiunii este criteriul, ci culoarea cardului de asigurat. Mie nu mi se pare normal. Nu poți face medicină la rece. Mult mai bine ar fi implementarea unui sistem de asigurare privată, dar va trebui să rămână niște spitale bugetare.
N-am să uit sala de operație în care, când deschideai pacientul, ieșeau aburi…
V.M.: Am auzit, nu o singură dată, personalități medicale care susțin că asistența medicală în rural era mai bună în epoca Ceaușescu.
D.P.O.: Din păcate, această afirmație este o realitate crudă. Exista în acea vreme obligativitatea tuturor absolvenților de a lucra un stagiu la țară. În plus, existau indicatori de eficiență a activității medicilor, exista o evidență a bolilor cronice. La ora actuală, nu mai există nici o evidență. Nu exista zonă rurală care să nu aibă un medic măcar în apropiere. La ora actuală, există zeci de kilometri fără să fie nimeni. E adevărat că atunci medicina arăta altfel. Astăzi, logic este să ai spitale foarte mari în zone geografic bine plasate, care să aibă dotări de vârf și toate specialitățile, iar asistența primară să fie de bază. Dar acolo este un dezastru. Ca să poți oferi oamenilor medici trebuie să le creezi medicilor condiții. În acea vreme, de obicei dispensarele aveau o locuință, bună-proastă, dar o aveau, se plătea o primă de instalare, se plătea mai mult decât dacă lucrai în oraș.
V.M.: Pe de altă parte, femeile care nășteau în anii ’80 își amintesc experiența spitalului ca pe o oroare.
D.P.O.: Așa e. Era oroare și teroare. Era paternalismul de tip comunist, în care medicul era un fel de stăpân care știe tot și pacientul trebuie să asculte. Pentru mine, prima mare surpriză în contact cu medicina occidentală a fost relația cu pacientul în care discuți și pacientul e partener, nu subordonat. Maternitățile, în acea perioadă, erau grevate de nenorocirea reprezentată de avorturile provocate. Erau 500-600 de femei care mureau pe an în urma avorturilor. Nu mai vorbim de cele mutilate, rămase cu insuficiență renală. Era o atmosferă de teroare. Eram urmăriți. După ce făceam o gardă veneau tovarășii de la miliție și luau lista pacientelor internate în gardă pe care le chemau, aleatoriu, și le spuneau: „Doctorul Pelinescu e arestat alături, spune ce ai aranjat cu el?“. Apoi era lipsa de orice. În maternitatea Titan făceam o aplicație de forceps la două felinare de vânt. Pentru că se stingea lumina. Eu aveam două lanterne mari și umblam cu ele după mine în gardă. Era frig. N-am să uit sala de operație în care, când deschideai pacientul, ieșeau aburi. Apoi, medicii erau foarte aglomerați. Într-o gardă erau 30-40 de nașteri și cel puțin 50-60 de avorturi pe care trebuia să le rezolvăm trei oameni cu o formularistică dementă, cu anunțat procuratura. Era o nebunie. Și doctorii nu mai erau foarte umani.
Medicii nu sunt motivați, nu au locul pe care îl merită în societate...
V.M.: Și astăzi, la 22 de ani după, România este țara europeană cu cea mai mare rată a mortalității în cancerul de col.
D.P.O.: Problema are două aspecte: educația și dezorganizarea. Dar organizarea costă mult. Depistarea cancerului de col este cea mai simplă. În 1994 am constatat că un institut din Paris avea mai puține operații radicale de cancer de col pe an decât aveam eu. La ei nu ajungeau să aibă nevoie de operație radicală, se rezolvau cu mult înainte. Cancerul de col e o boală parțial cinstită, cu o evoluție lungă, ușor depistabilă. Dar această depistare înseamnă citologie, citologie înseamnă bani mulți pe care România nu și-i permite.
V.M.: Dar testul Papanicolau este gratuit.
D.P.O.: Și unde se face? În București, toată lumea face. Dar, să zicem, la Mizil? Și mai e ceva: cine îl citește? Noi avem o criză la ora actuală a anumitor specialități importante, în special a celor paraclinice. Și oamenii nu sunt motivați. Chiar dacă anatomo-patologii au salarii duble față de restul medicilor, în Occident sunt mult mai mari. Medicii nu doar că nu sunt motivați, dar nici nu au locul pe care îl merită în societate. Medicii sunt priviți ca niște paria de opinia publică. Și, în plus, e foarte ușor să ajungi în străinătate.
V.M.: Unui medic tânăr, talentat, care v-ar întreba: să plec sau să rămân?
D.P.O.: Depinde unde are norocul să lucreze. Ce spun acum ar fi extrem de periculos dacă aș fi încă în structurile de stat. O mare problemă în România din ’90 încoace este recrutarea tinerilor după cu totul alte criterii decât valoarea. Și asta ne va costa enorm pe termen lung. Învățământul medical bucureștean era unul dintre cele mai tari din România. La ora actuală e foarte departe de altele. Oare de ce? Promovări politice, tot felul de aranjamente. În medicină nu poți evolua foarte rapid. Sunt oameni care de la rezident la profesor au trecut în cinci ani. E adevărat că au rude, au cumetrii. Și în București și în alte părți. Sunt universități în România unde toată lumea e rudă cu toată lumea. Asta a fost una dintre șansele care mi s-au oferit aici, în privat. Am putut să aleg oameni. Liber. Fără nici un fel de restricție.
V.M.: Și credeți că poate fi spart acest cerc vicios?
D.P.O.: Nu știu. Pentru că nenorocirea este că există un fel de… ca o organizație secretă. Când oamenii ajung pe anumite poziții încep să se țină unii de alții. Și e foarte greu.
V.M.: Și într-o astfel de lume, dumneavoastră de ce nu ați căutat totuși un sprijin politic?
D.P.O.: În primul rând pentru că, dacă vrei să faci această meserie cum trebuie, nu ai timp. Apoi, eu în general nu am căutat sprijinul nimănui. Mi-a plăcut să nu fiu dator.
INFORMAȚII BIOGRAFICE
Profesor Dr. Dimitrie Pelinescu-Onciul are 65 de ani și este directorul hiperclinicii Medlife Grivița. Este medic primar obstetrică-ginecologie și fondatorul (alături de prof. Florin Stamatian din Cluj) învățământului de ecografie obstetricală din România. A introdus pentru prima dată în România supraspecializarea în medicina materno-fetală. A fost șef de clinică la Spitalul „Filantropia“ și, pentru o scurtă perioadă, directorul acestuia. A mai lucrat la Spitalul Brâncovenesc și la Spitalul Titan din București.
Vlad Mixich
hotnews.ro
