Teatru cu nume mari şi preţuri direct proporţionale

Ne-am obişnuit ca, din când în când, în serile de luni să avem la Teatrul „Marin Sorescu“ din Craiova spectacole ale teatrelor din Bucureşti, iar publicul craiovean umple de fiecare dată sala pentru întâlnirea cu marii actori ai scenei româneşti, în ciuda preţurilor destul de piperate.
La fel s-a întâmplat şi la „Femeia care şi-a pierdut jartierele“, piesa Teatrului de Comedie din Capitală. Am reuşit cu greu să găsim două locuri rămase libere după ce fiecare spectator şi-a ocupat scaunul pentru care a plătit 60 sau 80 de lei. În acordurile unei muzici stranii de fierăstrău a lui Lucian Maxim, ne-am strecurat pe unul din rândurile din spate cu numai câteva minute înainte să se stingă luminile, cerându-ne şoptit scuze pentru deranj.
În regia lui Silviu Purcărete, întreg spectacolul este susţinut de trei mari actori: George Mihăiţă, în rolul lui Laverdure, stăpânul parvenit pricopsit cu o rentă de 25.000 de franci pe lună; Horaţiu Mălăele în hainele lui Gaspard, servitorul venit de la ţară, dobitoc şi relativ loial; Dorina Chiriac, ca Fideline (nume „predestinat“), lenjereasa materialistă care îşi porecleşte toţi iubiţii „Arthur“ ca nu cumva să-i încurce.
Scris de Eugene Labiche, textul este specific teatrului de vodevil: facil, amuzant, cu o intrigă amoroasă şi cu mult comic de situaţie. Lui Laverdure îi cade cu tronc lenjereasa, aşa că o cheamă să-i ia măsurile pentru douăsprezece duzini de cămăşi, un pretext care se dovedeşte de un penibil savuros, când personajul cere să i se noteze dimensiunile pentru fiecare cămaşă. Desigur, legitimat de proaspăta sa moştenire, sfârşeşte prin a o cere de nevastă pe mademoiselle. Între timp, îşi angajează un servitor care o „raşchetase“ în tren tocmai pe Fideline şi care va reuşi, într-un final, să îşi salveze stăpânul de la neinspirata însurătoare.
Personajele sunt creionate în tuşe îngroşate, aşa cum cere teatrul de bulevard, iar replicile şi gesturile lor sunt pline de haz. Avem un Mihăiţă cu pieptul dezgolit, care o ispiteşte pe femeia care i-a căzut cu tronc cu prânzuri zilnice şi declaraţii patetice de amor. Avem un Mălăele care se scaldă în comedie ca peştele într-o baltă, cu un firesc de neegalat, cu vorba moale, aşa cum ne-a obişnuit, cu repetiţii menite să trădeze uşoara sa înapoiere mintală, cu părul fumegând şi hainele rupte şi cu tarte cu frişcă încasate resemnat în plină figură. Şi o mai avem pe miniona Dorina Chiriac, în galoşi roşii, în aparenţă o adorabilă păpuşă numai bună de pus în vitrină, iar în realitate un abil vânător în căutarea soţului care să o scape de grijile materiale.
Momentele care au stârnit râsetele publicului sunt mult prea numeroase pentru a fi enumerate aici, dar am aminti scena în care servitorul Gaspard încearcă să se spânzure cu jartiera, atârnând-o de un candelabru care coboară ascultător spre podea când este chemat cu degetul. Şi trebuie să îi acordăm meritul cuvenit Fidelinei, pentru momentul final, când iese din oala cu spaghete întocmai ca o animatoare dintr-un tort.
Spectacolul de vodevil montat de Purcărete este, probabil, unul corect. Un spectacol cu haz, cu actori care îşi duc rolurile fără dificultate, cu momente savuroase şi cu un decor interesant. Dulapurile se mişcă aparent singure, fantomatic, alunecând, întocmai ca personajele, pe o podea lustruită – poate prea lustruită pentru cei care o calcă, ca o metaforă pentru parvenitism.
Însă simplitatea acestui teatru de bulevard tinde să apară, pe alocuri, simplism. Mai ales după o oră şi zece minute, când ajungi la capătul spectacolului şi îţi dai seama că personajele şi-au spus povestea un pic prea repezit. Noi parcă am ierta această precipitare, dar spectatorul care lasă la casă, pentru o oră de comedie uşoară, poate 5% din salariul său (uneori şi 10%), nu ştiu dacă ar fi atât de înţelegător.
Câteva nume mari pe un afiş nu sunt mereu de ajuns pentru a legitima un preţ, oricât de greu ar fi de valorizat un act artistic. Să nu uităm că trăim, totuşi, într-o economie de piaţă.