Este mediul în care învaţă să lucreze în echipă, află ce e responsabilitatea şi cum să-şi recunoască greşelile. Până la şase ani, îşi dezvoltă inteligenţa emoţională şi abilităţile de relaţionare şi adaptare. Acasă, părintelui îi lipsesc autoritatea şi pârghiile pentru instruirea prin joc. De aceea, grădiniţa n-ar trebui să fie o opţiune în planurile adulţilor pentru cei mici, ci o obligaţie.
Nicicând nu suntem mai deschişi spre învăţare decât atunci când suntem mici. Psihologii spun că, până la doisprezece luni, copiii sunt egocentrici: nu împart jucăriile şi nu vor să fie altundeva decât în centrul atenţiei. După doi ani, părinţii trebuie să înceapă să le dezvolte abilităţile ludice. Nu numai acasă, în mijlocul familiei, ci şi în parc sau acolo unde sunt şi alţi copii. „La început, sunt relaţii negative: plâng, vor toţi aceeaşi jucărie, însă, punându-i împreună, ai făcut primul pas. Aşa începe procesul de socializare prin joc“, spune Claudia Măciucă, psiholog în cadrul Direcţiei Generale de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului. În general, când mamele stau acasă în primii doi ani, copiii le văd, în 90% din timp, doar pe ele. Dacă, însă, îi duc în alte medii, cei mici văd şi alte persoane şi înţeleg că în lume există şi altcineva în afară de mama şi tata. „Când vin în parcuri, îi vezi că nu ştiu cum să se comporte: aruncă jucăriile, stau singuri, retraşi“. Rolul părinţilor este foarte important în perioada aceasta. Cu cât cei mici se obişnuiesc mai devreme cu cât mai multe feţe noi, cu atât le va fi mai uşor să se adapteze atunci când vor merge într-o instituţie de învăţământ.
Rolul
La prima vedere, grădiniţa nu pare altceva decât salvarea adulţilor: locul în care îşi pot lăsa odraslele cât timp sunt la serviciu. Acolo mănâncă, beau, dorm, merg la toaletă. Dincolo de aceste aspecte, practice, de altfel, grădiniţa este mediul în care copiii cresc emoţional şi psihic, îşi dezvoltă diverse abilităţi şi învaţă, prin joc, lucruri pe care le vor folosi mai târziu. „Până ajung la vârsta şcolară, cei mici îşi dezvoltă inteligenţa emoţională, care este baza viitoarei personalităţi. Acum se formează abilităţile de relaţionare şi de adaptare“, adaugă psihologul. Aici este antrenat şi pus să rezolve ceva singur, fără ajutor. Există numeroase jocuri de echipă care-i învaţă ce este competiţia, cooperarea, să se ajute între ei. Fiecare grupă se axează pe anumite deprinderi, folosind instrumente specifice. Activităţile ludice urmăresc să-i înveţe să lucreze în echipă, să-şi asume responsabilitatea, să-şi recunoască greşelile şi să treacă peste ele sau să le dezvolte capacitatea de a-şi concentra atenţia, de la 3-4 minute la grupa mică, la 30 de minute la grupa pregătitoare. 90% dintre activităţile care vizează grupa mică, spre exemplu, sunt axate pe dezvoltarea capacităţii de socializare. „Faptul că micuţul trece în faţa clasei şi reuşeşte să spună o strofă dintr-o poezie îl ajută să-şi dezvolte capacitatea de verbalizare, să-şi dezvolte vocabularul“, adaugă Claudia Măciucă. Grădiniţa înseamnă şi altceva. Este mediul care face trecerea spre altă etapă a vieţii, spre şcoală, acolo activităţile bazate pe joc fiind înlocuite de cele care pun accentul pe cognitiv. Este locul în care învaţă zilele săptămânii şi diferenţele dintre culori, limbile străine şi cifrele. Aici descoperă ce este prietenia şi cum să comunice, învaţă ce înseamnă respectul şi cum să fie generoşi.
Teama de a rămâne singur
Prima vizită nu înseamnă neapărat cea mai bună alegere. „E bine să nu hotărăşti singur care va fi grădiniţa la care va merge copilul tău. Noi, spre exemplu, ne-am plimbat cu fetiţa de mânuţă pe la toate instituţiile, să vadă copiii, cum arată clasele, jucăriile“, povesteşte psihologul Claudia Măciucă. În felul acesta, copilul va accepta mai uşor să se despartă de casă. Cu cât părinţii decid mai devreme să-l înscrie pe cel mic la grădiniţă – vârsta propice este 3 ani -, cu atât va fi mai uşor şi se va acomoda mai lesne. Copilul nu plânge pentru că nu-i place, ci din teama generată de anxietatea de separare, de gândul că mama nu se mai întoarce să-l ia. De felul în care adulţii îi prezintă situaţia depinde imaginea pe care şi-o va crea despre grădiniţă. Pe măsură ce creşte însă, va deveni mai speculant: la patru ani, pe lângă tăvălitul pe jos şi plâns, adaugă o durere de măsea, la cinci ani va spune că-l dor urechile. Acum intervine şi abilitatea educatorului de a-l antrena în joc pentru a-l face să uite. „Am întâlnit şi situaţii în care primele săptămâni, cel mic nu s-a plâns de nimic. Apoi, dintr-o dată, le-a spus părinţilor că nu mai vrea să se ducă la grădiniţă. Este posibil ca în această perioadă să se fi întâmplat ceva cu care el nu era obişnuit în familie: spre exemplu, o mustrare sau o pedeapsă. Atunci părintele trebuie să afle cauza şi să-i explice“. Grădiniţa preia şi dezvoltă sarcina familiei, cu alte instrumente şi la alt nivel.
