Sotii Ioana si Constantin Truica sint casatoriti de aproape 20 de ani. Nu si-au inchipuit niciodata ca vor deveni postasi, dar soarta le-a indreptat pasii catre aceasta meserie. Munca si-o fac cu pasiune, chit ca lumea uneori ii apreciaza, alteori ii critica. Iar pentru timpul liber au avut grija sa-si cultive anumite pasiuni, care sa-i faca sa mai uite de grijile cotidiene. Bunaoara, capul familiei are „microbul“ pescuitului, iar „boala“ l-a cuprins atit de tare incit si-a facut in ograda un helesteu. Chit ca a trebuit pentru asta sa dezgroape toate rosiile sadite de consoarta.
In comuna doljeana Leu, toti satenii ii cunosc pe Ioana si Constantin Truica. Asta pentru ca amindoi sint postasi, si cine nu-i stie pe cei care aduc pensiile, alocatiile, ziarele ori scrisorile.
Cu meseria de postas s-au ales cam din intimplare. Cea mai veche in bransa este Ioana, care a implinit nu cu mult timp in urma 40 de ani: „Sint postarita din 1988. Am lucrat la OLTCIT, dar mi-au dat preaviz si, cum era liber un post de postas in sat, m-am gindit s-o fac si pe asta“. Constantin, cu patru ani mai in virsta decit sotia lui, a devenit si el postas, dar mai tirziu:
„Eu lucram la IUG in trei ture si
m-am gindit sa scap de naveta si sa am un loc de munca mai aproape de casa. Asa ca, prin ’91, m-am facut si eu postas. Pe atunci mi s-a parut boierie meseria asta, ca erau doar vreo 30-40 de pensii de platit in sectorul meu. Acum sint de zece ori mai multe – ca toata lumea e pensionara – iar munca s-a inzecit si ea“.
Cei doi postasi au o fata – Mirela, de 17 ani, si un baiat – Catalin, de 19 ani, care aspira insa la meserii mult mai nobile. Or sti ei ceva…
„Parcurgem pe jos cam 15-16 kilometri zilnic“
Pentru sotii Truica, o zi obisnuita incepe la 6 dimineata. Ca in orice gospodarie de la tara, se ocupa intii de „potolitul“ animalelor din curte. Maninca ceva, apoi, pe la 8.30, pleaca la serviciu. Avind sectoare diferite, nu se mai intilnesc decit la sfirsitul programului.
„Munca noastra presupune sa mergi mult pe jos, prin frig sau pe o caldura teribila, prin ploaie sau zapada. Nu conteaza vremea, pentru ca oamenii trebuie sa-si primeasca scrisorile, ziarele sau pensiile. Parcurgem pe jos cam 15-16 kilometri zilnic. Mai folosim si bicicleta, dar sint multe zone in care nu poti sa patrunzi decit cu piciorul. Uneori e nevoie de cizme de cauciuc pentru a razbate prin noroaie si balti, dar, orice ar fi, trebuie sa facem fata“, spune Constantin Truica.
Cit despre oamenii cu care are de a face, postasul sustine ca acestia nu-i apreciaza intotdeauna efortul: „Cam toata lumea e nemultumita. Unii vor sa-si primeasca pensiile mai repede, peste rind, altii se supara pe noi cind le cerem bani pe abonamentele de radio sau televizor. Iar la tara, oamenii sint altfel decit la oras. Daca la oras omul te pofteste in casa cind ii aduci pensia, ba te mai invita si la o cafea, la tara rar se intimpla asa ceva. Chit ca e ploaie sau viscol, satenii prefera sa te tina la poarta, altfel cica le inspectezi gospodariile si vezi ce au prin ograda“.
Ca si cind „papornita“ cu ziare, scrisori si bani n-ar cara destule, postasii mai au pe cap si o alta belea. Ei au de realizat un plan de vinzari pentru detergenti, sapunuri, sampoane, felicitari, lozuri in plic si alte nimicuri, pe care trebuie sa le care dupa ei, pentru a-i convinge pe oameni sa le cumpere. Uneori, satenii chiar cumpara, caci e mai ieftin sa iei un detergent de la postas decit sa-l cumperi de la dugheana din colt, dar asta inseamna o munca in plus pentru postasi, de pe urma careia nu se aleg cu nimic.
Dupa – amiaza, cam pe la ora 17.00, sotii Truica se intilnesc din nou la oficiul postal si pleaca impreuna spre casa. Unde, dupa ce maninca, trec iar la treaba. Se asaza impreuna la masa si completeaza mandatele postale: „Nu poti sa-i pui pe batrini sa treaca pe mandat suma in cifre si litere de fiecare data, asa ca le scriem noi“.
Postasul pescar si (aproape) vinator
Ca sa mai evadeze din cotidian, postasul Constantin Truica are o mare pasiune, pescuitul: „Cam asa imi petrec eu timpul liber simbata si duminica, dar mai ales in timpul verii. Sotia abia asteapta sa plec la pescuit, ca sa fie si ea mai linistita, sa faca ce vrea, sa cheltuie cit vrea…“ – afirma Constantin Truica, mai mult in gluma. Pescuitul este pentru el o adevarata boala. Ii place sa stea pe malul baltii cu undita in apa, chiar daca nu prinde nimic. Oricum, nu se prea omoara dupa pestele prajit.
Ca momeala prefera mamaliga. Si-o prepara singur, dupa o reteta proprie: „De fapt, e o mamaliga obisnuita, dar are un mic secret. Trebuie lasata ceva mai mult pe foc, cit sa se afume si sa se consume o jumatate din gazul din butelie. Restul ingredientelor sint secret profesional“, spune mai in gluma mai in serios postasul.
Locul preferat de pescuit este, in ultima vreme, o balta din apropierea riului Olt – Babiciu. N-a fost niciodata pe Dunare, dar spune ca n-au intrat inca zilele in sac.
Cit despre capturile impresionante cu care se lauda unii, Constantin Truica recunoaste ca „toti pescarii, ca si vinatorii, sint mincinosi in privinta asta. Lasind gluma la o parte, trebuie sa spun ca cel mai mare peste prins de mine avea vreo 9 kilograme. L-am scos cu lanseta“, spune el aratind spre gramada de unelte de pescuit.
Mai nou, pe Constantin l-a prins un alt „microb“ – cel al vinatoarei. Urmeaza sa sustina un examen pentru a deveni vinator cu acte in regula, dupa care o sa-si cumpere pusca. Apoi, paziti iepuri, ca vine postasul vinator!
„Am dezgropat toate rosiile din gradina ca sa fac helesteu“
Cum pescuitul este principala lui pasiune, postasul s-a gindit sa-si aduca sursa placerii in propria curte. Asa ca si-a facut un helesteu in fata casei: „Ideea o aveam de mai mult timp, dar am pus-o in practica abia asta vara. Am asteptat intr-o zi sa plece nevasta-mea la serviciu si m-am apucat sa fac un helesteu in curte. Am pus mina pe cazma, am dezgropat toate rosiile din gradina si le-am mutat mai incolo, ca sa eliberez locul unde urma sa fac groapa. Cind s-a intors sotia de la munca si nu si-a mai gasit rosiile la locul lor, m-a intrebat: «Ce faci aici, Costica?». «Teren de tenis, ce sa fac!», i-am raspuns“.
Constantin Truica, ajutat si de vecini, a sapat o groapa imensa, de vreo trei metri adincime, chiar in fata casei: „Credeam ca o sa scap mai ieftin cu helesteul, asa ca am adus apa de la balta si am pus-o in groapa pe care o facusem. Doar ca, pina dimineata, din cele 43 de tone de apa, nu mai ramasese nici un strop. Atunci mi-am dat seama ca trebuie neaparat sa betonez helesteul. Dupa ce am facut si treaba asta, intr-o parte a bazinului am lasat adincime mai mica si am pus niste stuf, ca sa aiba pestele unde sa-si depuna icrele“.
Acum, bazinul betonat din gradina nu seamana chiar cu un helesteu, ci mai curind cu o piscina inghetata. Cind da caldura insa, apa freamata din cauza pestilor. Crapii – adusi tocmai de la Dunareni cu ajutorul celor mai buni prieteni ai lui, politistii din comuna – incep sa sara din helesteu, uneori depasind chiar si gardutul de pe margine si ajungind in straturile de zarzavaturi. Familia Truica este mindra de bazin, mai ales ca nimeni nu mai are asa ceva in propria curte. Cit despre pestele dinauntru, nu s-a atins nimeni de el pina acum. „Trebuie sa mai creasca, pentru ca acum cel mai mare abia daca depaseste un kilogram, apoi vad eu ce o sa fac. Nu mi-am propus sa-i vind, ideea a fost sa am helesteul meu, dar voi hotari pina la urma si ce voi face cu surplusul de peste“, sustine postasul pescar si (aproape) vinator, Constantin Truica, din comuna Leu.
