Oarba din Murgasi

Cind incep cocosii vecinilor sa anunte zorile, Corbea se ridica de pe pamintul batatorit si isi pune labele pe scindurile putrezite si acoperite cu paie ale patului. Dulaul se gudura nitel de mina slaba ce atirna pe margine, apoi sare si deschide usa cu botul. Da tircoale prin jurul casei darapanate, iese in drum si le raspunde javrelor din curti cu hamaituri scurte si groase. Dupa citeva minute se intoarce in casa si se asaza cuminte pe prag, asteptind in liniste codrul de piine uscata din mina slabanoaga si batrina.

Cum se lumineaza, ies amindoi, ciine si stapina, afara, pe marginea santului de la drum. Rezemata de singura palma de gard care a mai ramas in picioare, Ana ramine acolo cit e ziua de lunga. Aplecata de spate, cu degetele pieptanind blana prafuita a ciinelui, femeia numara ceasurile din bataia vintului ori din caldura soarelui. Caci de vazut nu vede, de auzit nu aude.

Asa incepe fiecare dimineata in casa Anei Lautaru din Murgasi, comuna Balota. Rinduielile s-au schimbat de multa vreme, de mai bine de 30 de ani, de cind barbatul Anei a lasat-o pe ea sa duca in spate toate greutatile casei. Si

n-au fost putine, la fel cum nici anii batrinei nu s-au adunat putini. 93, batuti pe muchie. 93 de veri, 93 de ierni, dar daca stai sa socotesti cu ochiul si sufletul, au trecut mai multe peste Ana.

E oarba si surda. Nici de picioare nu e sanatoasa, iar o mina o are bandajata. E singura, caci copiii – o fata si un baiat – au plecat de la ea demult si niciodata n-au venit sa o mai vada. Casa pe care a facut-o odata cu barbatul ei s-a prapadit de tot. Acoperisul i-a cazut si cu el s-au cocosat si peretii din chirpici. Gaurile facute de ploi le-a astupat – cind mai putea – cu cirpe si surcele adunate din padure. Nici curtea nu mai e cum a fost. E goala acum, ca Ana nu mai are de nici unele. Gardul a cazut cu totul, iar acolo unde vintul n-a putut, au terminat vecinii care si-au intins curtile pina aproape de casa batrinei.

Doar Corbea i-a ramas pe lumea asta, o namila de dulau, ajuns acum aproape o umbra. Cu el isi imparte si noapte, si zi. Cu el vorbeste, cu el plinge, cu el ride.

Nici un suflet nu i-a mai ramas alaturi. Nici un om nu o intreaba de vorba. La ce bun, daca nu aude? Nimeni nu se opreste in drum, linga ea. De ce ar face-o, daca nu vede? Satenii trec, cit e ziua de lunga, in susul si in josul satului, trec pe linga ea, trec de ea. Nici unul nu se opreste. Ana ramine pe marginea santului, nu stie nimic, nu stie de nimeni. Cu ochii goi, femeia sta nemiscata, uitata de toti si de Dumnezeu. Nimic nu mai exista in afara ei, doar blana lui Corbea si pamintul pe care sade. Cu gura stirba, morfole cind si cind o bucata de piine uscata, aruncata linga ea de vreun suflet milos. Si asteapta sa vina dimineata.