Cred că aceasta este singura propoziţie interogativă, cu adevărat importantă, care a lipsit din episodul „Condolezza – Cioroianu“. Yes. Of Course. Sure. Yeah. Yeah. Thank you. A devenit deja celebru acest „discurs“ rostit de ministrul afacerilor externe al României, de faţă cu jurnaliştii, la întâlnirea pe care a avut-o cu doamna Condoleezza Rice.
După vizita la Washington a preşedintelui Traian Băsescu, din martie 2005, discutam cu regretatul Octavian Paler despre rezultatul întrunirii. Preşedintele tocmai spusese că actuala vizită arată că România se află în „sufrageria celor puternici“. Poate în „bucătărie“, a spus maestrul Paler. Se pare că nu
ne-a plăcut prea mult, aşa că domnul ministru ne-a mutat, dacă nu în faţa americanilor, cel puţin în faţa media internaţionale, în boxa, ca să nu spun beciul, celor puternici.
Sigur, fiecare lucru poate fi prezentat în cel puţin două moduri. Aşadar, nu m-am mirat când am văzut într-un ziar titlul „Condoleezza Rice i-a spus ministrului Cioroianu să o sune ori de câte ori este nevoie“. Păi, după prestaţia de la Washington, cam de câte ori credeţi că are nevoie ministrul Cioroianu să o sune pe doamna Rice? De ce să sune? Să îi spună: yeah, yeah?
Am citit un comunicat al Ministerului de Externe, care consideră drept „regretabilă“ prezentarea de o manieră inexactă şi tendenţioasă a întrevederii dintre cei doi înalţi oficiali. Poziţia ministerului este că episodul a fost o „oportunitate de imagini“, adică o întâlnire în care cei doi oficiali apar în faţa presei pentru fotografii şi ilustraţie de televiziune. Plauzibil. Doar că doamna Rice „şi-a permis“ să spargă intimitatea oportunităţii de imagini şi să facă declaraţii politice, vorbind şi în numele României. Iar ministrul nostru, yeah, yeah. Care ar fi fost alternativa Să tacă. Iar la final, în loc de „Thank you“ (pentru ce o fi mulţumit?) să fi spus poziţia României şi motivul pentru care se află Domnia sa la Washington. L-am auzit pe ministru spunând că a reuşit ca în numai două luni, pe forţe proprii, să stabilească această întrunire cu doamna Rice. Zău? Decizia ca summitt-ul NATO din 2008 să se desfăşoare la Bucureşti să nu fi avut nici o influenţă?
L-am mai auzit pe domnul Cioroianu spunând pentru Stelian Tănase că, dacă „cineva reuşeşte să demonstreze că aceea a fost toată discuţia sa cu doamna Rice, demisionează imediat. Şi acum noi ce ar trebui să facem? Să o sunăm pe doamna Rice şi să o întrebăm cât a vorbit cu domnul Cioroianu?
„Sic transit gloria mundi“ sau „Aşa trece Gloria Lumii“. Se spune că fiecare om are 15 secunde de glorie. Ar fi putut fi secundele petrecute cu doamna Rice în faţa camerelor. Nu a fost să fie aşa. Iar Cioroianu ar fi trebuit să ştie. Domnia sa a publicat în anul 2006 cartea «Sic transit gloria… Cronica subiectivă a unui cincinal în trei ani şi jumătate». Nu am citit cartea. Dar ce îmi inspiră titlul? Efemeritatea gloriei în contextul în care arzi etape, ca atunci când îţi atingi obiectivul mai devreme, dar îl atingi subiectiv, adică după părerea ta.
Ar fi putut să vorbească 15 secunde despre responsabilitatea pe care o are România în privinţa desfăşurării summit-ului NATO din aprilie, în ţara noastră. Ar fi putut să spună că România, ţara intrată în Uniunea Europeană de la 1 ianuarie, este o ţară excelentă pentru investiţii, a cărei economie creşte de opt ani consecutiv, iar apartenenţa la NATO a ajutat ţara noastră. Ar fi putut să spună multe.
Îl şi văd acum pe ministrul Mihai Razvan Ungureanu (cel care, atunci când i s-a cerut demisia pe motiv de incompetenţă, primul lucru pe care l-a făcut a fost să-şi majoreze leafa pentru viitoarea slujbă). Îl văd cum râde. Dar are de ce? Da şi nu. Are, pentru că prestaţia domnului Cioroianu a fost cel puţin jenantă, indiferent dacă era oportunitate de imagini sau că aceasta s-a transformat într-o oportunitate de declaraţii de presă. Dar a fost Domnia sa un ministru de externe foarte bun? Dumneavoastră ştiţi mai bine. Părerea mea este că un ministru de externe foarte bun nu greşeşte. Iar, dacă greşeşte, coboară în categoria mediu.
Îl văd şi pe preşedinte cum se pregăteşte să rostească: „V-am spus eu?“. Ne-a spus şi a avut dreptate. Dar tot Domnia sa a spus, în Parlamentul European, legat de incidentul care l-a detronat pe ministrul Ungureanu, că „în dimineaţa zilei respective a aflat despre cazul celor doi muncitori români acuzaţi de spionaj în Statele Unite“.
Dar acesta este dezavantajul de a arde etapele. Nu ai întotdeauna timp să recuperezi din mers. Iar domnul Cioroianu a fost împins de accidentul Ungureanu să preia această funcţie. Sunt convins că Domnia sa este de bună-credinţă, dar nu a putut mai mult. Pe viitor, cu siguranţă, va reuşi să treacă peste emoţii şi să se comporte ca unul dintre cei 27 de miniştri de externe din ţările membre ale Uniunii Europene. Ca ministru de externe al celui de-al şaptelea stat ca populaţie din Uniunea Europeană. Nu ştiu, însă, dacă va mai avea ocazia. Pentru că, uneori, a greşi o singură dată este prea mult.
„Dragi concetăţeni americani. Sunt încântat să vă anunţ astăzi că am promovat legislaţia care scoate Rusia în afara legii pentru totdeauna. Începem bombardamentul în cinci minute“. A spus-o Ronald Reagan. Doar că a spus-o într-o probă de microfon. Şi a fost amuzant. Şi lumea a râs. De ceea ce a spus, nu de Reagan. La noi, nu puteai să râzi de cuvintele „yeah“, „of course“ sau „thank you“. Însă te puteai întreba: „Ce caută Domnia sa acolo“? Pentru că ministrul de externe nu se reprezintă doar pe Domnia sa, ci întreg statul român. Şi pe dumneavoastră. Şi pe mine. Şi e acolo pentru că e cea mai bună opţiune pe care a găsit-o primul ministru. Şi mă întreb: care sunt criteriile de selecţie?
