Pierdut social-democraţie. O declar nulă

Mai crede cineva că zbuciumul politic din România reprezintă la această oră o clasă socială contrapusă alteia, aşa cum – ştim din cărţi – arată bătăliile politice în ţări mature? Linia de despărţire cea mai importantă care taie prin corpul nostru social şi ne împarte în clase nu este între săraci şi bogaţi (prea puţini), între comunişti şi anticomunişti, între cine lucrează la stat şi cine lucrează la privat. Ci între cine este şmecher şi relaţionat cu clasa şmecherilor, căreia i se spune „clasă politică“, dar e, de fapt, mult mai largă, şi cine încearcă să trăiască normal, adică fără relaţii, considerând că serviciile publice trebuie să fie decente pentru orice plătitor de taxe, nu doar pentru unii, licitaţiile trebuie să ofere şanse egale tuturor firmelor, şi aşa mai departe. Problema cu bogăţia la noi este că prea mult din ea (deşi nu tot) îşi are izvorul în această relaţie vicioasă cu statul, care este al unora mai mult decât al altora. Firmele care câştigă licitaţii în România, mereu cam aceleaşi, sunt întruchiparea acestui fel de funcţionare anormală. Ele au acţionari şi din stânga politică, şi din dreapta, plătesc la campaniie electorale peste tot şi fac ca, finalmente, interesele clasei politice să fie cam aceleaşi. Numai ziariştii şi intelectualii se aruncă în mari lupte ideologice nesolicitate. În spatele lor, grupurile de interese din partide şi-au dat demult mâna şi se feresc de conflicte radicale.
Cine reprezintă în societate pe cei mulţi şi amărâţi, care nu vor câştiga niciodată bani publici, nici naţionali, nici europeni, ci vor trăi din mila bugetului, la rândul lui fabricat din exerciţii musculare între grupuri cu mai multă sau mai puţină influenţă, pe toţi aceşti oameni care nu au cum să aibă relaţii, deci nu au cum să aibă succes, oricât ar munci? Răspunsul corect este: nimeni. PSD a tot oscilat între un partid pentru votanţi sau un partid pentru activişti. Activiştii au câştigat demult bătălia şi, cum ei sunt baroni mari sau mici care sug resursele locale, e cam greu să ţină sus flamura social-democraţiei. Problema şi mai mare este însă că activiştii PSD au probleme cu justiţia, din cauza UE şi a DNA, ca atare, singura politică dusă de acest partid din anul 2004 încoace este lupta cu justiţia. Nu doar grupul conservator, alde Şerban Niculae sau Eugen Niculicea, nu doar cei care figurează cu averi inexplicabile în topul Capital, ca Doru Ioan Tărăcilă, ci şi Victor Ponta şi Mircea Geoană s-au dedicat în ultimii ani mai ales luptei contra anticorupţiei, din care au făcut obiectivul lor în viaţă. Nu s-au făcut nici un fel de eforturi serioase de delimitare de linia Adrian Năstase, cea de cumpărare de gresii exotice în valoare de sute de mii de euro pentru a placa o reşedinţă de lider social-democrat din Bucureşti. La legile anticorupţie s-a votat consecvent pe dos decât cereau ministrul Macovei şi Comisia Europeană.
Cum însă la noi corupţia e principala sursă a sărăciei, cum am arătat mai sus, anticorupţia este principala politică social-democrată cu sens. Anticorupţia (nu numai prin procuratură, ci şi politicile de transparenţă în sectorul public) este instrumentul împuternicirii celor slabi şi fără relaţii, este singura formă eficientă de a recrea oportunităţi egale în societatea noastră.
A abandona anticorupţia adversarului politic, a te poziţiona nu doar contra fostului ministru al justiţiei, ci şi contra comisarului european Franco Frattini e o politică sinucigaşă pentru un partid de stânga, care vrea în teorie justiţie socială.
Social-democraţia s-a pierdut complet pe parcursul recent al PSD; şi are aerul că nimeni nu o regretă. E ca pasagerul clandestin care a căzut noaptea peste bord şi, deşi s-a auzit plescăitul, nimeni nu îi vine în ajutor pentru că nu figurează pe lista de pasageri.
Marele teren abandonat de PSD aştepta un erou popular, oricine ar fi el, şi Gigi Becali, cu toate că averea lui a crescut şi ea din relaţii incestuoase, a revendicat o parte.
Traian Băsescu, deşi hotărâse mai demult că nu mai vrea să fie social-democrat, ci popular, a găsit şi el pe drum calul alb al anticorupţiei, dus de dna Macovei de frâu şi, cu bun instinct politic, s-a urcat pe el. Şi lumea a aplaudat, dovadă scorul de la referendum. Aici, în aspectul egalitarian şi de justiţie socială al anticorupţiei, stă sursa unei doctrine de succes, nu în creştinismul de vitrină descoperit de Băsescu în ultimul an, şi care nu convinge pe nimeni.
Dacă această carte e jucată serios, şi nu ca în America Latină, unde şi conservatorii, şi reformiştii, şi preşedinţii, şi dictatorii militari, toţi s-au ales spunând că luptă cu corupţia şi apoi au devenit o parte din ea, şi promotorii ideii vor avea succes politic, iar publicul va avea în sfârşit nişte reprezentanţi veritabili.