Unul dintre cei mai talentaţi actori al noii generaţii de la Naţionalul din Craiova, George Albert Costea (foto), afirmă că i-ar plăcea să existe o adevărată efervescenţă culturală în Bănie, iar ceea ce există deja să fie prezentat şi vândut mai bine.
Ion Jianu: Cum s-a produs saltul de la absolventul de liceu matematică-informatică la teatru?
George Albert Costea: Saltul a fost mai degrabă o alunecare lină şi sigură. Fără mişcări bruşte. Nu eram încă absolvent când am început să fac piese de teatru împreună cu un grup de colegi care nu se întâlneau nici ei în mod special cu vreuna dintre materiile din orar. Dar, ca să nu vă povestesc pur şi simplu amintiri din copilărie, cred că liceul pe care l-am absolvit încerca, asumat sau nu, încă de pe atunci, un tip de educaţie pe care îl salut: acela de a identifica într-un elev o înclinaţie spre un anume domeniu şi a-l ajuta să îşi cultive, fără sforţări exagerate, acea înclinaţie. Ca să răspund mai simplu: când profesorii au înţeles că pentru mine însemna foarte mult timpul petrecut în sala de spectacole a liceului nostru, repetând şi lucrând la diverse piese, au arătat înţelegere faţă de mine la materiile predate, dar nu în sensul că eu aş fi putut fi nul la chimie şi să fi obţinut oricum o notă de trecere.
I.J.: Provincia caută să se mute şi să se afirme în Capitală, dar în cazul bucureşteanului George Albert Costea a fost invers. De ce aţi ales Naţionalul din Craiova? Nu v-au speriat numele monştrilor sacri de la TNC?
G.A.C.: Am ales TNC dintr-o simplă întâmplare. Atunci când am terminat facultatea, singura audiţie în Bucureşti a fost la Teatrul Mic, dar am ratat-o la mustaţă. Apoi, următoarea cât de cât prin zonă a fost la Craiova. Cunoşteam renumele acestui teatru, dar într-un mod foarte teoretic. Am venit tocmai pentru că mi se părea de bun augur ca eu, bucureştean fiind, să încerc experienţa de a nu mai fi pe sol atât de stabil. Nu aveam nici măcar experienţa colegilor mei de facultate din alte colţuri ale ţării, veniţi şi cazaţi la cămin. Cred că eu am nevoie de o experienţă cât mai bogată de viaţă pentru a fi un cât mai bun actor. Să fac şi să mi se întâmple şi bune, şi rele. Venirea la Craiova a fost, pur şi simplu, o temă pe care mi-am dat-o. Mă înfurii groaznic uneori când trebuie să mă trezesc la cinci şi jumătate dimineaţa în Bucureşti ca să prind un tren şi să ajung pentru repetiţia de la ora 10.00 de la TNC. Din această frustrare se poate naşte, la un moment dat, o senzaţie utilă pentru scenă. Dar lucrurile bune pentru scenă se pot naşte la fel de bine şi din întâmplări frumoase. Ideea este că sunt curios ce ar spune domnii Ilie Gheorghe sau Valer Dellakeza… Că îi numiţi „monştrii sacri“, adică mă gândesc că îi includeţi în această galerie pe cei doi mari actori. Pe scenă, relaţiile nu se stabilesc musai ca în viaţă – cel mic să îi spună întotdeauna celui mare „sărut mâna“; deci, aceste politeţuri e foarte probabil să nu îşi aibă locul mereu. Aşa că îi privesc pe aceşti actori ca pe colegii mei cărora sunt obligat să le fac faţă, profesional vorbind, şi, în plus, cred că un actor de mare valoare, la orice vârstă ar fi el, este încântat să aibă parteneri de scenă cât mai buni.
Am făcut la TNC lucruri de care sunt foarte mândru
I.J.: Sunteţi considerat un foarte talentat actor al noii generaţii de la TNC. Cum şi unde vă vedeţi peste zece ani?
G.A.C.: Gândindu-mă la această întrebare, nu pot să nu mă duc cu mintea la cojocul din garderoba femeilor din anii ‘70 -’80 din România. Echivalent cu acel lucru pe care ţi-l cumperi o dată şi îl ai pentru cel puţin 20 de ani – călduros, trainic şi, mai ales, ne-demodabil. Cred că nu este tipic pentru generaţia din care fac parte să faci planuri pe o perioadă atât de îndelungată. Pentru că întreg sistemul politic şi economic nu ne mai lasă să facem aceasta. Pot doar să mă gândesc la felul în care aş dori să mă construiesc în continuare ca om: să fiu mai bun, mai tolerant, mai la stânga sau mai la dreapta ş.a.m.d. Pot să îmi doresc doar ca peste zece ani să fiu în cea mai bună formă a vieţii mele. Sunt un produs al ultimilor ani de comunism şi, în mod inevitabil, în bagajul meu cultural există repere legate de siguranţa zilei de mâine, frica pierderii locului de muncă, realizarea unui cămin şi a unei familii. Încerc însă să mă adaptez la ceea ce se întâmplă astăzi şi să reconsider, eventual, valabilitatea lor.
I.J.: În afară de rolurile de la Craiova, aţi avut – şi aveţi – colaborări la alte teatre şi studiouri, roluri care, unele, v-au adus şi câteva premii. Sunteţi mulţumit de ceea ce aţi făcut şi obţinut până în prezent? Mulţi actori tineri se plâng că nu sunt distribuiţi în spectacole…
G.A.C.: Sunt destul de neliniştit de felul meu şi obişnuiesc să mă uit în sus, la cei care reuşesc mai mult şi mai bine. Asta mă motivează. Am realizat până acum la TNC lucruri de care sunt foarte mândru şi care constituie, cred, o carte bună de vizită pentru un actor aflat încă în primii ani de meserie. Întotdeauna însă se poate şi mai mult, şi mai variat, şi trebuie să nu îmi dau eu mie voie să mă liniştesc prea tare… Spuneţi de actorii tineri care nu sunt distribuiţi. Aici iarăşi este o problemă de percepţie a sistemului. Sunt foarte mulţi absolvenţi de teatru anual, dar un număr limitat de locuri în teatrele de stat. Şcolile de teatru ne pregătesc şi practic, şi moral este să ne dorim să jucăm în aceste teatre. Foarte mulţi dintre cei care termină poate nu vor ajunge să joace în aceste instituţii niciodată sau extrem de rar, deoarece pur şi simplu ele nu îi pot „aspira“. Dar acesta nu ar trebui să fie neapărat un aspect negativ pentru că eu cred într-o dezvoltare din ce în ce mai mare a scenei teatrului independent şi, implicit, a companiilor particulare unde aceşti actori să se poată exprima artistic.
Mă tentează şi regia
I.J.: Presupun că aveţi multe roluri pe care vă le doriţi să le interpretaţi. Puteţi să nominalizaţi câteva?
G.A.C.: Ar exista aceste câteva roluri, dar din superstiţie nu le voi numi. Sunt mari şi importante, asta pot să vă spun. Oricum, cred că poţi avea surprize şi bune, şi rele din punctul acesta de vedere… Să fac, la un moment dat, un asemenea rol pentru care, să spunem, că aş fi foarte „recomandat“ şi să nu iasă cine ştie ce la final din el. Sau, dimpotrivă, să fiu distribuit în ceva ce iniţial aş detesta şi să se dovedească apoi că regizorul a avut o intuiţie bună, şi să ajungă să îmi placă şi mie. Ar fi interesant să vă întrebaţi cititorii, aceia care sunt în acelaşi timp şi spectatori ai Naţionalului din Craiova, în ce roluri le-ar plăcea să mă vadă. Poate ieşi un proiect surprinzător şi foarte original – ca punct de plecare.
I.J.: Vă tentează şi regia?
G.A.C.: Pot să vă răspund simplu: da! Acum însă, dacă ea chiar mă va tenta suficient de mult, veţi afla cu siguranţă. Din nou revin însă la ideea că vremurile se schimbă. Poate mai puţin din experienţa mea de la TNC şi mai mult din cea din teatrul independent în care am lucrat cu colegi din generaţii foarte apropiate, rolurile între „creatorii“ spectacolului nu mai sunt atât de bine delimitate. Deci, însăşi ideea unui regizor care să prezinte o viziune asupra unui text, pe care să o controleze de la cap la coadă şi pe care actorii să o urmeze cât mai fidel, devine doar un fel de a face teatru. Mă atrage foarte mult ideea spectacolului născut dintr-un lucru colectiv încă de la faza de „idee“, cu atât mai mult cu cât mijloacele (în principiu cele multimediale) folosite în teatru sunt şi vor fi din ce în ce mai diverse. Putem fi astfel regizori-actori, dramaturgi-scenografi ş.a.m.d. Cred că nu vom mai putea opera cu aceste concepte aşa cum le cunoaştem astăzi… Diferenţele vor fi mult mai subtile şi eu să mă trezesc „regizor“ pornind de la premise total diferite faţă de cele pe care le cunoaştem şi acceptăm astăzi…
I.J.: Vă consideraţi adaptat la societatea de astăzi? Ce vă deranjează în prezent în Craiova, de exemplu?
G.A.C.: Dacă n-aş fi fost adaptat, eram ori prin vreun copac, ori plecat din ţară, ori poate deja mort. Oricare dintre noi suntem mai mult sau mai puţin adaptaţi la lumea în care trăim în nişte limite ale bunului-simţ care ne fac să nu ne smulgem părul din cap ori de câte ori dăm de vreo problemă. Pe de altă parte, simpla idee de a juca într-un spectacol de teatru poate fi văzută şi ca o inadaptare şi un debuşeu de scăpare provizorie într-o altă lume. Nu-mi permit să spun ce m-ar deranja în Craiova de astăzi. Cultura este un domeniu care evident mă preocupă şi aici aş putea semnala câte ceva: mi-ar plăcea să existe o adevărată efervescenţă culturală în oraş. Ceea ce există deja să fie prezentat şi vândut mai bine, iar ceea ce nu este reprezentat, ca formă de cultură, să fie adus sau încercat. Nu cred că „dacă asta cere publicul, asta îi dăm“… Cred că, pentru o cât mai bună educaţie culturală, publicul trebuie să aibă cât mai multe alternative. Mi-ar plăcea să pot vedea la Craiova spectacole de dans contemporan, circ, performance-uri, instalaţii stradale, instalaţii video ş.a.m.d. E nevoie de o politică a autorităţilor locale dirijată către aşa ceva şi cred, musai, de o implicare a mediului privat în astfel de activităţi.
