Ion Cristoiu, ziaristul căruia i se atribuie momentul zero al apariţiei presei de senzaţie, identificat în episodul „găinii care a născut pui vii“, se delimitează de jurnaliştii care pretind că presa trebuie să educe, spunând că singura instanţă de legitimare a demersului jurna-listic este cetăţeanul real.
Reporter: – Care consideraţi că este rolul major al presei şi de unde îşi trage aceasta legitimitatea?
Ion Cristoiu: – Rolul presei în democraţie rămâne corecta informare a opiniei publice despre tot ceea ce se întâmplă în ţară şi în lume, dar mai ales despre ceea ce autorităţile, cercurile de interese, forţele obscure încearcă să ascundă. Se invocă în ultimul timp un aşa-zis rol al presei în educarea cetăţenilor în spirit civic, democratic, european. A vorbi de un rol educativ al presei înseamnă din start a vorbi de limitarea libertăţii de expresie. Dacă presa trebuie să educe, ea trebuie să-şi asume un model de cetăţean. Cine stabileşte modelul de cetăţean? O forţă din afara presei! Presa e legitimată doar de către cititori şi telespectatori. Eu consider că un ziar trebuie să concureze un serviciu secret de informaţii şi că, de altfel, între jurnalişti şi spioni este o legătură strânsă.
Rep: – Cum arăta presa anilor 1990 faţă de cea de acum?
I.C.: – După părerea mea, presa din această perioadă s-a întors la momentul 1992, când a apărut Evenimentul Zilei, iar celelalte ziare publicau doar materiale de atitudine, cu informaţii tendenţioase. Ziaristul trebuie să aducă documente în exclusivitate şi interesante. Uitaţi-vă ce se petrece acum: pe burtierele de ştiri ale televiziunilor nu apar titlurile ştirilor, ci atitudini ale celui care a redactat materialul. Nu ar trebui să se spună „X este turnător“, ci „X a fost judecat şi considerat turnător“. Nu jurnalistul decide cine este turnător, ci instituţia îndrituită să emită astfel de judecăţi de valoare o poate face. Tot ea trebuie să poarte şi responsabilitatea informaţiilor oferite. În această logică întoarsă, ştirile sunt transmise acum pe gustul unui cititor, auditor sau telespectator pro sau contra unui anumit partid, personaj etc. Presa nu trebuie să decidă demiterea unui om, ci să informeze despre faptele acestuia. Publicaţiile au un public-ţintă bine precizat. Pe de altă parte, cine cumpără ziarul ar trebui să îşi asume şi răspunderea pentru ceea ce citeşte. Atunci când ştii că mâncarea este stricată, nu o mănânci, nu? E acelaşi lucru. E important de subliniat pretenţia presei de a fi principala putere în stat. Gândiţi-vă la ziarul Scânteia, care îşi aroga dreptul de a fi „procurorul republicii“. Presa din democraţie trebuie să fie presă şi atât. La noi, informaţia propriu-zisă e dată tendenţios, ştirile nu sunt transmise neutru, obiectiv. Acuzaţia unei instituţii de tipul DNA, CNSAS este asumată de către jurnalistul care transmite informaţia sau de cel care o redactează.
Rep: – Sugeraţi că presa nu are nici o componentă educativă sau că aceasta, dacă există, este stabilită doar de public?
I.C.: – Când vorbim de un rol educativ, trebuie să vorbim despre idealul educativ. Cetăţeanul trebuie să aibă un anumit nivel de educaţie. Cine are pretenţia să educe? Un partid, preşedintele, guvernul sau un partid unic, cum era în comunism? La ce educaţie ne referim? Patriotică, intelectuală, comunistă? Într-o notiţă de Securitate din 1986 din dosarul meu personal, cel care mă urmărea scria că vrea să facă presă de audienţă la public. Ce îi dăm unui american, de exemplu, articole în care să criticăm războiul din Irak, dus împotriva talibanilor?
Rep: – Ce înseamnă presa liberă şi când spunem că un cotidian, o televiziune, un jurnalist îşi îndeplinesc rolul fără cenzuri şi influenţe?
I.C.: – Presa liberă înseamnă presa asupra căreia nu se exercită presiune administrativă. Alte presiuni – economică, morală, chiar criminală – nu ţin de libertatea presei ca esenţă a sistemului democratic.
Politicienii au linguşit presa, spunându-i că e o putere în stat
Rep: – Criza pe care o cunoaşte acum presa din România este doar una economică sau, mai grav, putem vorbi despre o criză de identitate, care o dublează sau chiar subîntinde pe cea economică?
I.C.: – Presa românească traversează o criză de identitate. I s-a spus de atâtea ori de către politicienii linguşitori că e o putere în stat, încât ea a început să creadă că e singura putere în stat. De aici încercarea de a-şi asuma roluri ce revin altor instituţii din statul de drept: Parchet, electorat, tribunal. O tentativă de a continua în democraţie spiritul Scânteii de pe vremuri. Cel criticat de Scânteia se putea considera deja dat afară, dacă nu chiar arestat. Presa noastră îşi va găsi identitatea în clipa când îşi va găsi modestia.
Rep: – În ce termeni ne putem referi la relaţia dintre presă şi politic sau, mai direct, dintre jurnalist şi politician?
I.C.: – Între presă şi politicieni există de decenii o relaţie nefirească, dat fiind că e vorba de o relaţie sentimentală. Presa trebuie să fie faţă de politicieni ca specialistul faţă de broasca supusă disecţiei.
Rep: – Mai are presa românească propria agendă, subiecte, teme pe care să le impună spaţiului public?
I.C.: – Agenda proprie a presei e destul de săracă. Mai ales după apariţia celor trei televiziuni de ştiri, presa noastră a devenit un fel de gazetă de perete a politicului.
Rep: – Ca o paranteză, aţi mai aproba acum un articol care să prezinte povestea „găinii care a născut pui vii“?
I.C.: – Câtă vreme eu nu am ştiut că acea ştire este inventată, puteam să îi dau drumul. Părea posibil, nu mi s-a spus „domnule Cristoiu, această ştire este inventată“. Aveam un corespondent în Moldova care a relatat că a văzut ceva ce părea a fi pui viu, pe atunci ei trimiteau tot felul de ştiri tari. Nu era o ştire care viza viaţa unui om, nu am decis eu, efectiv, publicarea ei în ziar, s-a făcut şi o anchetă în acest sens, din care a rezultat ceva confuz. Am văzut informaţia publicată, dar ce era să fac, să dau foc tirajului? Au mai fost tot felul de ştiri de genul ăsta, printre ele, una cu o găină care nu avea bilet, de la care am scris şi o povestire fantastică. Acum, în orice caz, nu aş mai da o astfel de ştire.
Rep: – Situaţia de acum de la Cotidianul este una accidentală sau mai degrabă simptomatică?
I.C.: – E un caz simptomatic într-o democraţie care a debutat, în decembrie 1989, prin alegerea conducătorilor de întreprinderi de către salariaţi. În alte domenii ale realităţii, lucrurile au evoluat sub semnul economiei de piaţă. În presă, ele au rămas însă la nivelul deciziilor luate de sovietele de muncitori, ţărani şi soldaţi. Culmea e că tentativa oamenilor muncii din redacţie de a impune în chip comunist linia şi conducerea ziarului s-a manifestat ca fenomen la publicaţii care se pretind anticomuniste.
Rep: – La ce publicaţii vă referiţi, mai exact?
I.C.: – Au fost situaţii similare şi la Cotidianul, când l-am preluat eu, care era ca orientare anticomunist declarat, şi în colectivul de redacţie s-a făcut o petiţie privind incompatibilitatea dintre profilul meu şi cel al ziarului. Le-am spus că ştiu despre această petiţie şi că cine nu este de acord cu prezenţa mea în postul de conducere să plece. Şi-au anunţat mai mulţi ziarişti demisia, printre care şi Tia Şerbănescu. Ea a şi plecat, până la urmă. De asemenea, la Evenimentul Zilei, în 2005, când redacţia constituită s-a revoltat şi a avut pretenţia ca angajaţii să decidă conducerea de atunci a publicaţiei. Nu sunt de acord cu dreptul angajatului de a decide în privinţa conducerii publicaţiei, câtă vreme trăim în capitalism. Cui nu-i convine, să-şi dea demisia şi să se ducă la altă publicaţie, e o presă liberă. În ceea ce priveşte situaţia de la Cotidianul, din punct de vedere al autorităţii, dreptatea este de partea patronului, care a numit un manager desemnat să impună linia ziarului şi conţinutul redacţional. Conflictele de muncă sunt sindicale. Punctual, în ceea ce priveşte focarul de la care a izbucnit scandalul din Cotidianul, situaţia lui Petre Romoşan nu este o chestiune de interes public. El e un cetăţean care are o problemă în trecut, de aceea trebuia să i se dea punctul de vedere, chiar şi sub formă de înjurături, asta este tot. Cotidianul era, după părerea mea, un ziar de prea multă opinie. Nistorescu a declarat că va schimba acest lucru şi cred că are dreptate. Deocamdată, în cele câteva numere publicate, nu se vede încă acest program nou, e tot un ziar de atitudine. Dacă se pune un patron nou la o fabrică de pantofi, care vine să schimbe linia de producţie şi cere să se facă pantofi cu toc, în loc de pantofi fără toc, ce o să se întâmple? Cei care nu sunt de acord cu pantofii cu toc îşi vor da demisia, restul vor rămâne. Nu era necesar atâta tărăboi, asta-i toată problema cu scandalul de la Cotidianul. Cine nu e de acord cu linia lui Nistorescu poate să plece la alt ziar, mai puternic, şi să-l critice din acea postură.
